RĂZBOI sau lumea ca un câmp de luptă

Publicat de Alina Maer pe februarie 24, 2023februarie 24, 2023

Motto:„ Doar morţii văd sfârşitul războiului.”(Platon)

Miroase a moarte și a neputință. Sună a gol și a disperare. Calci pe funingine și pe vieți arse. Te sufoci de singurătate și de pustiu. Totul este gri, umbros, tenebros: trecutul, prezentul, iar viitorul refuză nașterea. Un forceps ruginit scobește măruntaiele  celor ce umblă fantomatic prin viață încercând să extragă clipe de lumină. Efortul eșuează. Lumina pâlpâie înfricoșată că ar putea fi dezvăluită capitularea sa necondiționată. Metal rece, paturi tari și înguste, gratii, zăbrele, cenușă, spații chircite și ostile, nimic intim, totul la vedere, nimic pesonal, totul al tuturor și al nimănui. Din punct de vedere scenografic, spațiul este folosit la capacitate  ideală pentru a crea în abstract imaginea unui cataclism uman cu urmări fumegânde. Domnul Mc Ranin desenează abil un câmp de luptă domestic, unde nu există învingători, doar cadavrele descompuse ale unor destine mutilate. Este primul contact cu războiul! O lume rece și ostilă, seacă și populată de personaje capsulate în invizibile sicrie de zinc, peste care plouă straniu cu sunete dogite, alarme, sirene, explozii (Univers sonor: Octavian Șarament).

Război! Oriunde, oricând, al oricui, împotriva oricui. Considerat cel mai mare dramaturg suedez de la Strindberg, Lars Norén a scris această poveste despre o familie distrusă de un război fără cauză precisă, un război ce sfâșie viețile celor rămași în viață, zdrențuindu-le valorile, ruinând clădiri, sentimente, relații, speranțe. În sala studio a Teatrului „Tony Bulandra” spectatorii sunt la doi pași de rănile unei familii, inhalându-le duhoarea, nefiind în stare să le aplice niciun pansament. Prea mult puroi, plăgi prea întinse. Într-o zi, capul familiei se întoarce acasă, orb, când soția și fiicele credeau că a murit în război. Nicio regulă etică  nu mai guvernează viața celor trei femei. Soția este amanta cumnatului, o fiică este prostituată, cealaltă  va urma, unchiul are priviri hulpave și gesturi lascive  față de cele două fete, toți și-ar dori scăparea, toți știu că sunt prinși pe viață într-un destin în care natura primitivă supraviețuiește moralei. Venirea bărbatului orb (multe trimiteri spre tragediile grecești în piesa lui Noren) încurcă, irită, provoacă.

Regizoarea  Anda Drăgan înțelege că povestea trebuie să se bazeze  pe personajele aruncate într-o luptă absurdă și haotică. Nimeni nu este pe deplin victimă, nimeni nu este pe deplin agresor. „Încerc să scriu în așa fel personajele să fie la fel de misterioase și anonime la sfârșitul piesei precum au fost la început. Nu pentru că sunt misterioși, iraționali, ci pentru că este fundamental imposibil să obții cunoștințe sau înțelegeri despre ce este o ființă umană și de ce ea acționează așa cum o face” afirma dramaturgul.

Radu Câmpean, tatăl, vrea să recupereze pentru personajul său vechea poziție de dominare. Interpretarea sa rămâne lucidă și  controlată. Replicile sale scurte, pline de interogații, au o consistență grea, din care iese la suprafață nu doar durerea traumelor trăite, ci mai ales cea a deziluziilor întoarcerii. Abrutizat, mutilat, invizibil penru familia sa așa cum familia nu este vizibilă pentru el, tatăl are o dimensiune vie, umană, suferă veridic, neagă realitatea, construind în întunericul său o alta în care războiul a încetat. Absurditatea pretențiilor sale de a fi  totul ca înainte, face ca „orbirea”să devină o temă  importantă a spectacolului. Refuzul adevărului, neputința de a mai suporta ororile din jur sunt forme ale orbirii pe care Radu Câmpean le expune frust, la fel de convingător cum surprinde nuanțele urii, furia și  combustia finală  pe un rug al speranțelor mistuite.

Jocul Andreei Tănase, mama, este detașat, echilibrat, de la ea toţi îşi iau ritmul just.  Fără sentimentalisme, fără exagerări dramatice, atât cât trebuie spus sau arătat în  fiecare moment. Permanent ceva mocnește, stă să irumpă, dar frâiele autocontrolului țin încă. Personajul mamei își vinde sufletul pe un pumn de iubire sau ceea ce i se pare că este iubire. Fremătătoare, mereu la pândă, într-o așteptare  pe care subconștientul o zvârle uneori afară, nu este total surprinsă de venirea tatălui. Fericirea ei, și așa alterată de imaginație, se sfârșește. O furtună de sentimente se strâng în trupul ei senzual, dându-l în clocot. Chipul actriței este împietrit, nu trădează nicio căldură, accentuând discrepanța la nivel emoțional între ea și soț. Amanta ostracizată, mama pierdută, soția infidelă, toate urlă mut și îngenunchează în convulsii  sub brutalitatea  bărbatului care își cere drepturile.

Oana Marcu caută pentru personajul său o multitudine de gesturi, de inflexiuni, de expresii corporale. Siguranța și răceala  de la primele sale intrări în scenă  se diminuează, lăsând loc  unei dureri profunde pe care sarcasmul și nonșalanța tragică nu o pot ascunde. Fragilă, gata să se frângă de poverile minții, tânăra actrița conferă sens  scenelor sale cu situații extreme în care experimentează stări emoționale diverse și tăioase. Alexandra Stroe luminează discret tenebrosul spațiu în care ceilalți se mișcă cu lentoarea umbrelor.Își explorează spiritul ludic prin intervenții sincere, printr-un zâmbet curat, încă nepervertit de ororile vieții. Andrei Mărcuță, cu dezavantajul unui rol nu tocmai ofertat, se depărtează puțin de linia personajelor principale construite din tonuri de alb și negru, fiind încarcerat în temnița personajelor odioase și profitoare de timp, de oportunități, de vulnerabilitățile oamenilor.

Critica de teatru  vede în finalul piesei un mesaj  despre posibilitatea de a renaște atunci când aparent nu există nicio scăpare și despre calitatea unică a ființelor umane de a deschide porți  chiar atunci când niciuna nu pare deschisă pentru ei. Mie mi-a scăpat lumina acestui final. Nu m-a încălzit nicio rază, cântecul  vulgar unei fetițe inocente nu m-a fascinat, nu m-a făcut să simt viața. Și nu, omenirea nu a depășit cele mai întunecate perioade ale istoriei. Într-o lume înnebunită de conflicte, tentații și valori răsucite întunericul se poate coborî vertiginos deghizat  în varianta cool și woke a duhului sfânt. Începuturi? De unde să începi? S-a rupt ceva, de undeva, și nimeni nu mai vrea să coasă, să înnoade. Oedip bântuie multiplicat în milioane de chipuri, cu ochii minții închiși. E război. Mereu este război. Lumea întreagă a devenit un câmp de luptă.

RĂZBOI

de Lars Noren

traducerea: Carmen Vioreanu

regia: Anda Drăgan

Scenografie: Mc Ranin

Univers sonor: Octavian Șarament

Regia tehnică: Mihai Bălăceanu 

 Sunet: Șerban Fleancu

 Lumini: Oana Caibăr

Cu:

Andreea Tănase 

Radu Câmpean 

Alexandra Stroe

Andrei Mărcuță 

Oana Marcu