de/ LOC DE JOACĂ-Sigur ARTĂ

Vorbesc ca doi buni prieteni. Despre cărți, despre artă, despre muzică. Schimbă păreri, adună preferințe. Adultul (Mădălina Dan) nu este arogant superior. Copilul (Matei Nițulescu) nu e alintat. În ambii simți un soi de responsabilitate în fața cuvintelor pe care le rostesc, ca și cum lumea s-ar țese din întrebări și răspunsuri pe care trebuie să le analizezi și să le prețuiești. Asistăm la o întânire în care se reface traseul primei și al altor întâlniri. Dansul cuvintelor virează credibil în cel al pașilor încât spațiul să devină un fel de „mapă de arhivă” a unor experiențe compartimentate pe zone (locul în care s-au cunoscut, locul în care au citit, locul în care au dansat).

 Descrierea oficială insistă pe ideea că spectacolul e despre conexiuni și împrietenire prin dans, cărți și universuri reale sau imaginare, traversând „hărți temporale și evenimente personale, profesionale și globale”. În acest context, faptul că relația adult-copil  evoluează „de la egal la egal” e esențial. Generațiile nu mai sunt gândite ierarhic (adult/ copil, maestru/ elev). Pe scenă sunt doi poli de experiență care pun pe masă arhive diferite (memoria doldora de amintiri a balerinei și prezentul intens brodat cu muzică și imaginație al unui copil de 9–10 ani).

Spectacolul e gândit explicit ca o reflecție asupra timpului și a întâlnirilor între generații: două vârste, două viteze ale vieții, două moduri de a privi trecutul și viitorul se suprapun într-un „joc performativ” ludic, deloc joacă. Clepsidrele care se mută din loc în loc materializează timpul. Timpul e mutat, întors, deviat, aproape „regizat” de cei doi, ca și cum ar fi un partener de scenă.

Discursul despre „extratimp” poate fi citit în două direcții: pe de o parte, timpul subiectiv al prieteniei și al jocului, în care orele „nu se mai modelează” după ceas, ci după intensitatea întâlnirii; pe de altă parte, timpul teatrului însuși, care scoate fragmente din viață din cronologia lor reală și le rearanjează într-un timp concentrat, poetic, „în afara timpului obișnuit”.

Pe hartă, acest lucru se poate vedea, probabil, prin faptul că traiectoriile nu sunt una „mare” și una „mică”, ele se intersectează, se suprapun, se ramifică, sugerând că fiecare contribuie cu propriile rute de viață la aceeași „hartă comună”.

În spectacol, momentul cu „La vie en rose”, dansat de cei doi în oglindă cu Gigi Căciuleanu proiectat, leagă direct harta de pe podea de o altă hartă invizibilă: genealogia dansului contemporan românesc și memoria unui anumit mod de a înțelege viața „în roz”, adică filtrată prin sensibilitate și poezie a mișcării. Cei doi nu mai dansează doar pentru ei, intră într-un dialog peste timp cu un coregraf care a transformat dansul într-un limbaj special, iar proiecția verticală devine un fel de axă a timpului care trece prin corpul lor, de la generația lui Căciuleanu la cea a Mădălinei Dan și mai departe, la minunatul copil de 10 ani. Pe podea, harta cu legendele „TIMP – MĂSURĂTORI – SUBIECTIV – LOCURI” funcționează ca o partitură grafică pentru acest dialog: banda portocalie a timpului este linia pe care se înscrie moștenirea artistică, linia subțire a măsurătorilor corespunde cronologiei obiective (ani de carieră, date de premiere, întâlniri reale), iar traseul roșu, subiectiv, este felul în care cei doi interpreți rescriu îndansul lor ceea ce au primit din această tradiție. Pinurile mov care marchează locuri concrete (teatre, spații de proiecte, orașe) arată că toată această poezie nu plutește în abstract, ci s-a întâmplat și se întâmplă în spații precise, la fel cum „La vie en rose” a lui Căciuleanu a fost și este mereu legată de anumite scene, trupe, orașe.

Faptul că dansul se desfășoară „La vie en rose” peste o hartă de oraș transformă piesa într-un fel de declarație de dragoste față de dans, dar mai ales față de orașul trăit împreună, cartografiat prin întâlniri, drumuri, spectacole, prietenii: banda portocalie devine o arteră afectivă care străbate capitala, iar linia roșie șerpuitoare notează toate ocolurile, ezitările, momentele de rătăcire sau de joacă (Scenografie: Maria Mandea). Clepsidrele plasate pe această hartă nu mai măsoară doar minute, ci „cantitatea de viață în roz” acumulată la fiecare stație: „aici ne-am întâlnit”, „aici am dansat”, „aici am citit”, fiecare punct devenind o capsulă de extratimp în care viața obișnuită se condensează într-un moment de intensitate artistică.

Imaginea proiectată cu Gigi Căciuleanu, în timp ce dansul are loc pe viu între fosta balerină și copil(Video: Mihai Stan), creează o suprapunere de straturi temporale: trecutul (înregistrarea), prezentul (performance-ul lor), viitorul potențial prin copilul care ar putea duce mai departe acest tip de poezie a mișcării. Atunci când ei dansează „precum Gigi Căciuleanu”, nu este vorba de imitație, ci de o încercare de a se așeza „pe aceeași linie de timp” cu el, de a se sincroniza pentru câteva minute cu o istorie a dansului care, altfel, ar rămâne doar în arhive, în filmări, în amintirile criticilor. Lumina îi urmărește cu persuasiune (Lighting design: Andrei Ignat) construindu-le insule solitare.

Pentru tine, ca spectator, faptul că toate astea se petrec într-un flux cursiv, în ciuda capitolelor scrise pe foi de caiet de desen, înseamnă că ești invitat să parcurgi spectacolul așa cum ai parcurge orașul ignorând o ordine de manual, urmând o mișcare organică, trecând de la un loc la altul, de la o amintire la alta, ghidat de ritmul corpului și de succesiunea întâlnirilor. Nu există pauze „drepte” între evenimente, continuitatea materialului performativ corespunde continuității hărții. Harta se rescrie de fiecare dintre noi. Ne căutăm propria insulă . Schimbă,m desori direcția, dar mereu continuăm să visăm în roz, ferindu-ne de clepsidrele prin care nisipul se scurge prea repede.

DE/ LOC DE JOACĂ

Un performance de Mădălina Dan

Cu: Mădălina Dan și Matei Nițulescu

Scenografie: Maria Mandea

Costume: Corina Boboc

Costume pictate de: Miruna Radovici

Univers sonor: Denis Bolborea

Video: Mihai Stan

Lighting design: Andrei Ignat

Consultant artistic: Alexandra Mihali

Mulțumiri: Teatrul Masca, Teatrul Național

O producție creart / Teatrelli

Recomandat 12+

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *