Motto: “Viața mea începe cu ridicarea cortinei și se sfârșește cu cădere ei”, Costache Caragiale
- FAMILIE
Originile familiei Caragiale sunt în Macedonia, de unde, în vremea Războiului Ruso-Turc (1767 – 1774), un tânăr de 20 de ani, Vlidico Caragiale, se refugiază în Țara Românească, dornic să câștige o asecensiune rapidă. Vlidico se înrolează voluntar în solda Cantacuzinilor, care simpatizau cu rușii și se pregăteau pe ascuns împotriva turcilor. Prin influența unora dintre boieri, Vlidico a ajuns om de încredere la curtea lui Vodă Caragea, fiindu-i de ajutor asemănarea de nume dintre el și domn, mulți crezându-l rudă cu Vodă. Vlidico se căsătorește cu o ardeleancă de pe urma căreia are un singur băiat, Natis (Ștefan), născut în 1780 care se dovedește a avea o fire artistică și boemă. Purtător al spiritului de aventură al tatălui, nu este de mirare că se îndrăgostește de teatru. Învață arta dramatică de la Aristia (Costache Aristia, actor născut în 1800 la București), joacă în câteva piese grecești, atrăgând atenția Domniței Ralu, fiica cea mică a lui Vodă Caragea. Natis se căsătorește cu Maria, fiica clucerului Ion Nestor, din căsătorie rezultând trei băieți, Costache, Luca și Iorgu, și o fată, Nastasia.
Ajunși la maturitate, cei trei frați au fost stimulați mult în activitatea teatrală și de soțiile lor, Cecilia (a lui Costache), Caliope (a lui Luca) și Elena (a lui Iorgu), toate trei actrițe. Fiii lui Natis au îmbrățișat și ei cariera artistică, relevantă fiind părerea unui cronicar al vremii care scria în anul 1846 “parcă e un dar al familiei Caragiale ca toți mădularii ei să se bucure de un talent pe care românii știu a-l prețui”. Urmărind bogata activitate actoricească și publicistică a celor trei frați, Costache, Luca și Iorgu, devenim martorii întregii mișcări a teatrului românesc din acele vremuri.
- ÎNCEPUTURI
Costache Caragiale (Caragiali), fiul cel mai mare al lui Natis și unchiul marelui dramaturg Ion Luca Caragiale, s-a născut în 29 martie 1815, la București și a murit într-o zi de 13 februarie 1877 tot la București, în locuința sa de pe strada Brezoianu nr. 13, în urma unui atac de cord. La fel ca tatăl său, Costache era inteligent, abil, cu simț practic și cu reale însușiri actoricești, avea curaj, nu-l descurajau eșecurile, era ambițios și tenace. La școala grecească unde învăța împreună cu alți fii de boieri s-a dovedit a fi silitor la învățătură, dar și mare amator de feste jucate colegilor săi. “Aveam o mare plăcere de a imita tot ce vedeam”, spunea acesta în paginile autobiografiei sale. Nu știm exact cu ce s-a ocupat până la înființarea trupei aflată sub patronajul Filarmonicei lui I. Eliade și Ion Câmpineanu. În anul 1833, la vârsta de 18 ani, era deja dascăl pentru limba greacă la Școala Domnița Bălașa din București. Dar, după doi ani de profesorat la Domnița Bălașa, părăsește cariera didactică pentru cea artistică și se înscrie în anul 1835 la “Școala Filarmonică” înființată de I. Heliade Rădulescu pentru a se pregăti în cariera actoricească. Aici audiază cursurile lui Costache Aristia, favoritul Domniței Ralu, și îi are colegi de clasă pe C.A. Rosetti, Ștefan Mihăileanu, Anesti Cronibace. După câteva luni urmate cu sârguință la Școala Filarmonică, prin noiembrie Costache Caragiale debutează în piesa “Alzira” a lui Voltaire. Deși are succes, nu așteaptă să termine cursurile Școlii Filarmonice și părăsește brusc școala,optând pentru o carieră nu în București, unde scena era cucerită de succesele tot mai mari ale unor trupe italiene și franceze, ci la Iași.
- AVENTURA MOLDAVĂ
Drumul spre Iași a fost urmarea citirii unui articol din gazeta “Albina românească”. Și la Iași viața teatrală ducea lipsa spectacolelor în limba română, protipendada obișnuindu-se să asiste la reprezentațiile trupei străine condusă de doamna Frisch. Ajunge la Iași pe 19 martie 1838 cu dorința de a forma o trupă de actori, dar fără rezultat.Frecventează familiile câtorva intelectuali moldoveni pe care căuta să-i câștige pentru înființarea unui teatru național în locul celui care își încetase activitatea sub afluența acelorași piese și trupe străine. Rămas fără bani, cu datorii, părăsește Iașul la 15 octombrie și se îndreptă spre Botoșani unde publicul dorea să vadă teatru românesc. Strânge o trupă de diletanți și începe să dea spectacole cu un mare succes,dar visul său era să joace pe o scenă mai mare, prin urmare revine la Iași. În 1839 reclădește trupa, și găsește un protector în persoana lui T. Stamati, profesor de fizică la Academia Mihăileană. Pe 16 septembrie 1839, are loc premiera spectacolului “Saul” de V. Aljieri, unde Costache juca rolul principal, spectacol ce inaugura prima stagiune de teatru moldovenesc permanent.
Trupa românească câștigă aprecierea publicului ieșean. Stagiunea se încheie în 1840, iar guvernul fondează un comitet teatral care să se îngrijească de toate trupele.Triumfător, se întoarce în capitala Moldovei, unde a pus bazele Teatrului Național. Pentru că trupele împărțeau același spațiu, doamna Frisch a fost numită la conducerea ambelor efective, astfel Costache devenea un simplu actor, i se dau mai puține roluri, iar în stagiunea 1841-1842, nu se mai pomenește nimic de el. Faptul că nu mai era dorit la Iași, l-a determinat să se întoarcă definitiv la București.
- DIN NOU LA BUCUREȘTI
Costache Caragiali s-a întors în București și a fondat “Teatrul de diletanți”. Cu unui vechi coleg și prieten, C. Mihăileanu, care i-a oferit o sumă consistentă de bani, dar și amanetând averea și bijuteriile soției a deschis primul teatru public din București, în strada Momolo, care se afla la intersecția dintre Strada Academiei și Strada Edgar Quinet. Printre actorii trupei enumerăm pe C. Dimitriadi, tatăl Aristiței Romanescu, Mihail Pascaly, Fany Tardini, Ștefan Velescu și Theodor Teodorini, propunându-şi să includă în repertoriu numai piese scrise de primii noştri dramaturgii români ai vremii: V. Alecsandri, C. Negruzzi, C.Facca. După nouă luni de muncă, în seara de 21 martie 1845, trupa debutează cu piesa “Furiosul”. „Aprins de dorinţa de a învia un teatru pe care cabala politică îl sugrumase încă în leagănul său – povestea Costache Caragiale – propusei la câţiva bărbaţi de putere să-mi dea ajutorul pecuniar, făgăduindu-le sclavia mea la întâmplare de nereuşire. Propunerea îmi fu primită în ridicol şi eu eram un şarlatan…”.Pune la bătaie averea personală ca trupa să joace spectacole în limba naţională, dintre care amintim: “Iorgu de la Sadagura”, „Creditorii” de V. Alecsandri, „Buna educaţie” de C. Bălăcescu; „Comedia Vremeii sau franţuzitele” de C.Facca.Din dramaturgia sa s-au jucat piesele: “O soaré la mahala”, “Îngâmfata plăpumăreasă”, “Doi coţcari” etc. Deși spectacolele nu aveau fastul costumelor scumpe şi strălucitoare ce puteau fi văzute în trupele italiene sau germane, faptul că actorii au jucat rostind textul în limba română a reprezentat un triumf. Un alt succes a fost faptul că publicul s-a extins în lumea breslaşilor, lipscanilor, tabacilor, adică a meşteşugarilor vremii, clasa de mijloc a societăţii româneşti. Vreme de trei stagiuni, trupa lui Costache a jucat cu casa închisă. În perioada Revoluției pașoptiste, frații Caragiale, Costache, Luca și Iorgu sunt acuzați că sunt venetici și vrăjmași ai țării pentru că nu au luat parte la actul revoluționar și sunt nevoiți să se apere printr-un articol numit “Dreptatea poporului (să) judece pe frații Caragiale”.Tulburările pricinuite de revoluția din 1848, l-au făcut să plece la Craiova, alături de alți actori bucureșteni. Sprijinit financiar de boierii Filișanu și Pera Opran, Caragiale începe o serie de spectacole în sala Oteteleșanu, primele spectacole românești din Oltenia. Între timp, sala Teatrului Național din București fusese ocupată de o trupă străină sprijinită de guvernarea rusă a Bucureștiului, iar Costache a cerut sprijinul domnitorului Barbu Știrbey pentru a găsi o soluție pentru trupa sa.Costache Caragiali a dat prima promoție de actori cu școală, a înfiinţat Teatrul Mic de atunci, în locul Sălii Ieronimus Momolo. Acolo au jucat nume mari ale teatrului românesc, care au migrat apoi spre Teatrul cel Mare după înfiinţarea lui.
- PRIMUL DIRECTOR AL TEATRULUI CEL MARE
Teatrul Naţional va fi inaugurat la 29 iunie 1850. În prima stagiune teatrală se prezintă: „Duelurile” de Costache Caragiale, „Piatra din casă” de V. Alecsandri şi „Moartea lui Mihai Bravu”l de C. Halepliu. În anul 1851 preia conducerea trupei Teatrului Naţional din Bucureşti, iar în anul următor inaugurează noua clădire a teatrului. Costache Caragiale a fost cel dintâi director concesionar, împreună cu I. A. Wachmann, al Teatrului Național (Teatrul cel Mare) din București, în perioada 1852 – 1855 .
Între 1852-1855, Costache Caragiale a fost primul director al Teatrului cel Mare. 1 iulie 1852 este data semnării contractului , durata fiind de trei ani , la acea vreme construcţia instituţiei nu era finalizată. Contractul stipula obligativitatea de a avea o trupă de 24 de persoane, de a da în fiecare lună două spectacole noi în primul an, adică 56 de spectacole, ca în următorii ani să aibă trei premiere pe lună, adică 72 de spectacole. Repertoriul trebuia să includă genurile: dramă, comedie, farsă, vodevil. I se mai cerea să respecte „cronica costumelor”, pentru ca teatrul să devină „istorie personificată”. (Arhivele Statului, București, Fondul Teatrului Național, 1852). Teatrul trebuia să aibă o sală pentru spectacole de operă, pentru baluri “de întâiul ordin” și apoi pentru spectacole de teatru. (Potra, George – “Din Bucureştii de altădată”).
În seara inaugurării, după ce și-au cumpărat bilet la spectacol, “…mulțimea de uniforme, de coroane, de diamante și de rochii inunda acest local de sărbătoare ce nu se putea compara cu niciuna din clădirile din câte văzuseră până atunci la noi, astfel încât, ni se părea un vis și ne crezurăm un minut strămutați, pe malurile Senei. Toate clasele societății, toate stările comerțului și ale boierilor noştri, alergaseră la această sărbătoare a cultului artelor”, ca să arate că sunt în ton cu lumea europeană. (Olănescu, Costache –“Teatru la români”).În următorii ani, Costache Caragiale s-a luptat cu numeroase probleme financiare, trebuia să asigure salariul trupei de actori și să achiziționeze decoruri, dar nu a mai primit niciun sprijin, iar teatrul a intrat în faliment. În mai 1855, Caragiale s-a retras, la conducerea instituției fiind numit Matei Millo. A continuat să joace până în 1865, când s-a retras temporar din lumina reflectoarelor dedicându-se avocaturii.
- DRAMATURGIA LUI COSTACHE CARAGIALE
Lucrări
Scrieri a lui Costache Caragiale,
- Epistolă către Grigore Alexandrescu, 1841
- Leonil sau Ce produce disprețul, 1841
- O repetiție moldovenească sau Noi și iar Noi, 1844, comedie
- O soaré la mahala sau Amestecul de dorinți, comedie
- Îngâmfata plăpumăreasă sau Cucoană sunt
- Doi coțcari sau Feriți-vă de răi ca de foc
- Învierea morților
- Urmarea coțcarilor
- Prologul pentru inaugurarea noului teatru din București, (1852), 1881
- Teatrul Național în Țara Românească, (1855), 1867
Traduceri, adaptări
- Furiosul, 1840
S-au păstrat de la Costache Caragiale patru piese și două mici lucrări ocazionale. Dacă în O soaré la mahala sau Amestec de dorințe, din 1845, Îngâmfata plăpămăreasă sau Cucoană sunt (1846), Doi coțcari sau Păziți-vă de răi ca de foc (1849) întâlnim convenționalismul timpului din punct de vedere al compoziției, ne surprinde limbajul lor viu colorat, anunțând, după G. Călinescu, „dialogul atât de strălucit al marelui său nepot, I. L. Caragiale”.Lumea din comediile sale reprezintă aceeași societate a boierimii degenerate și a elementelor burgheze care era departe de a fi însuflețită de avânturi revoluționare. Satira dramaturgului se îndreaptă cu insistență împotriva ciocoilor de seamădornici să se infiltreze în societatea înaltă. Împotriva lor se ridică personaje creionate în antiteză, cum ar fi Musiu Jean, tânărul Grigore, Chir Petcu, Cuconul Anastase.
Farsa O repetiție moldovenească sau Noi și iar noi, scrisă în 1844, jucată cu succes la Iași, publicată în anul următor în «Cantora foaiei sătești» din Iași și reeditată de Nicolae Iorga în 1908 la Vălenii de Munte, este una dintre cele mai originale scrieri dramatice românești din secolul al XIX-lea. Pe lângă interesul documentar semnalat de Mihail Kogălniceanu, care o considera «un document important pentru viitorii cercetători ai începutului teatrului național», O repetiție moldovenească atrage și pentru că este singura piesă din dramaturgia românească a secolului al XIX-lea, construită pe motivul «teatrului în teatru». Repetiția unei scene prilejuiește în farsa lui Costache Caragiale un prețios tablou al moravurilor și al modalității de lucru din teatrele epocii. Persoanele reale, membrii trupei, devin personaje cu aceeași identitate, autorul-regizor recomandându-le naturelețe în jocul dramatic. În plus, modalitatea ingenioasă prin care Costache Caragiale abordează motivul «teatrului în teatru» se dovedește de o suprinzătoare modernitate.” (Costin Tuchilă).
„ Un lucru plăcut și surprinzător pe care l-am descoperit la acest spectacol e că atunci când vorbești despre niște oameni care au trăit la 1844, ajungi să trăiești un puternic sentiment de familiaritate. Să descoperi că trecutul te trasportă constant în prezent și că ești cuprins de admirație pentru lupta și pasiunea unor oameni care au făcut posibil ca noi, cei de astăzi, să avem teatru în limba română. Spectacolul O REPETIȚIE MOLDOVENEASCĂ reprezintă omagiul nostru adus acestor oameni cărora le datorăm, poate, profesia noastră”, declară Florin Toma, directorul general al Teatrului Dramatic „Fani Tardini” Galați.
CADE CORTINA
Deprimat, actorul a început studii de drept, a obținut diploma de avocat și a fost numit judecător de ocol la Judecătoria de Verde din Capitală. Timp de doi ani a stat departe de luminile scenei, dar în ianuarie 1857 a abandonat postul și s-a întors, de data aceasta doar ca actor, la Teatrul Național, jucând alături de soția sa, Cecilia, fratele cel mic, Iorgu, și soția acestuia, Elena. Este solicitat de C. A. Rosetti la Teatrul cel Mare ca profesor de declamaţiune (1868–1870), printre elevi aflându-se fiul său, George și nepotul său, Ion Luca Caragiale. Aici va interpreta, ocazional, diferite roluri în spectacole de binefacere, silit de condiţiile materiale precare în care trăia. În anul 1866 apare pentru ultima oară în piesa „Doamna Ruxandra” de B. P. Hașdeu. În 1867 publică în tipografia lui C. A. Rosetti lucrarea „Teatru Naționale în Țara Românescă”, dedicată „publicului român”, scurtă istorie e teatrului românesc, prima scriere de acest fel din cultura română, care, în ciuda inerentelor ei neîmpliniri și a faptului că autorul ține să-și caracterizeze propriile texte dramatice, își păstrează și astăzi nu numai interesul documentar. „Un exemplar, aflat la Muzeul Teatrului Naţional din Bucureşti, poartă dedicaţia unchiului către nepotul său, Ion Luca, şi un autograf al celui din urmă – se pare că i-a fost dăruit pe când urma cursurile de declamaţie şi mimică ale lui Costache, împreună cu George, fiul lui Kosty, respectiv vărul primar al lui I. L. Caragiale.” (v. Istoria teatrului românesc, pagină facebook).
Există la Arhivele Statului o scrisoare semnată de Iasomiţa Caragiale: „Subscrisa, soţia repausatului Costache Caragiale, rămasă în mizerie, împreună cu o numeroasă familie, fără poziţiune, fără recompensă, adusă la extremă disperare, vin a vă ruga, a face a mi se acorda o seară în Teatrul Naţional, fără plată, ca să poată artiştii români, în fruntea cărora se află domnul Pascaly să dea o reprezentaţie în favoarea nenorocitei familii a lui Costache Caragiale, camaradul, fostul director şi iniţiatorul în arta dramatică.” Scrisoarea datează din 14 octombrie 1877. Scrisoarea a aprimit un răspuns negativ.
Cel ce a trăit într-o epocă de mari frământari sociale: revoluţiile de la 1821 şi 1848, Războiul de Independenţă, 1877 şi a avut o singură și mistuitoare iubie: TEATRUL, a lăsat moştenire pe lângă opera sa patru lei, o cămaşă şi o bibliotecă imensă. În lucrarea confesioanală (cf. Florin Tornea, Un artist cetăţean, Costache Caragiale, Bucureşti, ESPLA, 1954). „Dreptatea poporului judece pe fraţii Caragiale” scria: “Societatea în dreptatea ei, va preţui într-o zi lucrările mele…”. Prezentul referat este un umil semn de prețuire.
SURSE BIBLIOGRAFICE
Tornea, Florin: „Un artist cetatean, Costache Caragiale”, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, 1954
- Jordan și Predescu,Lucian: „Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor”, Editura Cugetarea, 1939
Diacu-Xenofon, I:“Viața și opera unui nedreptățit: Costache Șt. Caragiale, primul director al Teatrului Național din București”, 1940
Olănescu, Costache –“Teatru la români”
https://cultural.bzi.ro/marele-actor-roman-costache…
https://youtu.be/j3muxE4FtTI /Costache Caragiale – Ingamfata plapumareasa (Cucoana sunt)