CASA! În psihologia lui Freud, casa este asociată cu principiul, aspectul feminin. În cea a lui Jung, ceea ce se întâmplă în interiorul casei noastre are loc înlăuntrul nostru, casa fiind și depozitul întregii înțelepciuni umane. În lucrarea „Poetica spațiului”, Gaston Bachelard scria, ” În viața unui om, casa aruncă deoparte întâmplarea, neprevăzutul. Fără ea, omul ar fi o ființă dispersată. Ea îl menține, îl susține printre furtunile cerurilor și printre cele ale vieții. Este un trup și un suflet. Este întâia lume a ființei umane.”
Ce curaj are regizorul Dumitru Acriș să dărâme tabuuri! Casa devine un alt salon nr.6. Jucăm șah cu crime și pedepse. Disparițiile nu miră pe nimeni. Totul este de vânzare: livezi, sentimente, case.„Nu ne alegem țara, rudele, părinții și, poate, nici măcar destinul, însă ne definim prin conexiunile emoționale cu ceilalți.”spune Acriș, optând și în montarea după Vassa Jeleznova a lui Maxim Gorki pentru o plasare a spectatorului în interiorul poveştii, parte a ceea ce se întâmplă. Tensiunea spectacolului nu este în crescendo, pentru că se impune de la prima replică. Garda sus! Sufletul la gură! Și așa rămâi două ore. Nimic nu se diluează, nicio fisură spre lumină în iadul claustrofob. Ți-ai astupa urechile, căci muzica te înnebunește, îți pune lespezi peste speranțe, trage zăvoarele și încuie visurile lăsându-ți doar instinctele primare să colcăie. Ai fugi precum Pavel, că deja„ai idee ce se întâmplă în Casa aceasta”. Te-ai deda uitării ca Liuba sau ai înnebuni de singurătate precum Nastasia la căpătâiul copilului ei bolnav.
Cât îi trebuie unui actor să intre într-o asemenea concentrare de la prima scenă și așa să rămână? Ce mecanisme declanșează în mintea lui să nu audă telefoanele și vorbăria unei categorii de public needucat care nu merita un asemenea spectacol ? Cum își smulge pielea personajului să devină din nou om liber? Nu știu dacă îi voi mai vedea curând pe actorii de la Satyricus. Nu știu dacă le voi reține numele. Dar știu că am cusut în nemărginitul meu buzunar de spectator grotescul unui cortegiu funerar cu discursuri absurde, îmbrățișarea hulpavă în jurul trupului unei mame cu dimensiuni mitice, privirea desprinsă dintr-o pictură spaniolă a lui Gheorghe GUȘAN, scrâșnetul neputinței și al frustrării urlat în tăcere de către Alexandru CRÎLOV, plânsul fără lacrimi al Nadejda CRÎLOV, ființa pe care nu o ascultă nimeni), fragilitatea și transparența Olgăi ANGHELICI, cumințenia neputincioasă a lui Ion GROSU, grotescul discursului lui Roman MALAI, răceala metalică a ochilor Irinei RUSU, frumusețea dureroasă și răvășitoare a Alexandrinei GRECU, masculinitatea brută a lui Alexandr SHISHKIN, torentul de sentimente zăgăzduit deun trup cioplit în stâncă de către Elena OLEINIC.
Ne-au primit în casa lor. Au lăsat lumina aprinsă. Ne-au lăsat să intrăm pe podeaua neagră în formă de cruce, ne-au poftit pe scaune„Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui.”și nu s-au ferit în ne arăta putregaiul, voluptatea, disperarea, voma, absurdul, cruzimea, rapacitatea, venalitatea, golul, moartea.Ei nu s-au așezat niciodată. Pe ce să se așeze, de ce să se sprijine? Nici măcar unul de celălalt. Corpurile lor se ciocnesc, se trântesc, se contorsionează, parcă se ard cu fier înroșit la atingerea celuilalt. Gurile lor varsă venin și jale, spurcăciune și groază.Nimeni nu poate duce până la capăt cuvintele despre iubire:„te-îl-o iub..iub..iub…” de parcă iubirea le-ar sta în gât, i-ar sufoca, le-ar opri resprația. Și nouă ni se oprește respirația pentru că suntem de-ai lor, precum ei. Și noi vedem unduirile voluptoase de după perdea, și noi intuim rețeaua de înțelăciuni, furturi, ilegalități în numele unor deziderate care nu există. Ce familie? Care familie? Dar nu facem nimic. Nici măcar nu ne ridicăm de pe scaune să ieșim, dacă nu ne place. Ce ne atrage la ei? De ce nu îi lăsăm singuri/ Ce voyeurism se trezește în conservatorismul nostru nu tocmai bine camuflat? Nu cumva vreunul dintre noi, ce de pe scaun i-am trage-o Liubei? Nu cumva alta, ne-am lăsa bărbatul să moară ca să îi moștenim averea? Sigur nu ne-ar surâde ideea ca banii unei moșteniri să ne revină numai nouă? Parcă adulmecăm sângele, suntem în arenă, unde oamenii se sfâșie precum haitele hămesite. Foame de bani, foame de putere, foame de dragoste. Nimeni nu se îngrijește de nimeni, scapă cine poate. CASA? Nu îi simțim pereții protectori, nu percem temelia solidă, nu îi vedem tavanul care să ne apere de furtună. Orbecăim. Tremurăm. Întuneric. Nici măcar tăcere.
CASA
ECHIPA DE CREAȚIE:
Regia artistică: Dumitru Acriș
Distribuție:
Vassa Petrovna Jeleznova (Elena OLEINIC), Prohor Jeleznov (Alexandr SHISHKIN), Ana (Irina RUSU), Mihail Vasilievici – administratorul (Ion GROSU), Ludmila – soția lui Pavel (Alexandrina GRECU), Pavel (Gheorghe GUȘAN), Natalia – soția lui Semion (Nadejda CRÎLOV), Semion (Alexandru CRÎLOV), Lipa (Olga ANGHELICI), Preotul (Roman MALAI).