Femeia ca o pradă, ca un steag capturat, ca un praznic de înmormântare. Femeia glonț, femeia armă, femeia rană. Femeia pe un câmp de luptă nesfârșit, ars, bântuit de spaime. Femeia urlet, femeia muțenie, femeia sânge. Femeia trofeu, femeia miză, femeia vuiet. Piesa lui Matei Vișniec este o piesă inspirată din realitate, războiul din Bosnia. Regizorul Mike Săvuică pășește în realitatea imediată, timpul acțiunii fiind prezentul nostru, cu războiul timpului nostru, cel din Ucraina.
Statutul de la Roma din 1998 prin care se înfiinţează Curtea Penală Internaţională a definit violul, sclavia sexuală, prostituţia şi sarcinile forţate drept crime împotriva umanităţii. În anul 2008, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 1820 care condamnă folosirea violului ca armă de război.Cu toate acestea cuvintele dramaturgului Matei Vișniec sun încă reale, mustesc de adevăr și de revoltă: „E mai periculos să fii femeie decât soldat în conflictele de azi”. Aceasta pentru că „Violul este mai ieftin ca gloanţele”.
Cele două personaje, Dora, o tânără violată de mai mulți bărbaţi în timpul unui conflict armat și Kate, medic psihiatru se întâlnesc într-un centru de recuperare psihică a victimelor războiului.Victima este însărcinată, urmare a violului, iar Kate încearcă să îi aline suferința. Povestea se universalizează, iar memoria se întoarce către multe conflicte intertnice sau internaționale Bosnia, Ruanda, Liberia, Kosovo, Ucraina, dovadă că violul este și acum o armă a terorii. Slavenka Drakulic, scriitoarea ce a scris despre crimele de război comise în conflictul din Balcani, din anii 90.definea violul ca pe o „crimă lentă”.Textul ofertant, teribila lui actualitate sporesc în valoare prin viziunea regizorală de a muta spectacolul clasic în sfera performanceului, de a acorda glas trupurilor celor două actrițe. Prezența concretă pe scenă a violatorului (actor Claudiu Dragomir ) accentuează duritatea și tragismul poveștii.
Femeile sunt „mame ale naţiunii”, trupurile lor ar bunuri publice din care fiecare se înfruptă ostoindu-și pofte diferite. Andra Maria Brebu și Claudia Maria Vasile uită de trupurile lor, transformându-le în suflete vorbitoare Ele se contorsionează, se zbat, șuieră, se răsucesc, se lovesc, se frâng, se fracturează, se autoflagelează, devin expresia dezlănțuită a urii, au chipul hidos al disperării. Actrițele dau dovadă de un antrenament fizic susținut, deo expresivitate dureroasă a chipului, întruchipându-se în efigii ale dureii și neputinței. Mișcările sunt energice, contorsionate, sacadate, repetitive, deseori obsesiv-compulsive. Drama femeii violate ce urmează să nască devine dureros de privit, țipetele și vaietele ei îți sfredelesc creierii. Ești doar un privitor mut în fața unei tragedii, unei alte tragedii. Nu ultima. Deloc ultima.
FEMEIA CA UN CÂMP DE LUPTĂ
O producție Teatrul Dramaturgilor Români în colaborare cu Universitatea Hyerion și Muzeul Național al Literaturii Românești
Regia – Mike Săvuică
Text – Matei Vișniec
Cu – Andra Maria Brebu, Claudia Maria Vasile, Claudiu Dragomir
Muzica – Andrei Duțu, Andra Maria Brebu