Memoria noastră este fragilă și efemeră ca o foaie îngălbenită de hârtie. Nu doar că uităm, dar nici nu încercăm să ținem minte. Nu ne pasă, îndepărtându-ne și de exercițiul divin al iertării, dar și de orice încerare de a judeca, de a repune în drepturi oameni și conștiințe. O nepăsare hidoasă, indusă, impusă sau inerentă firii noastre se lăbărțează peste prezent, prinzând din urmă și picioarele slabe ale viitorului care se va poticni nevolnic în orice încercare de zbor și eliberare.În urmă rămân hârtii, tone de hârtii, pentru unii monede de schimb, pentru alții hrisoave scrise de îngeri și demoni la o partidă de șah fără regi și regine, doar cu pioni umili, pentru cei mai mulți rămășițe inutile ale unei lumi cu sufletul bolnav de uitare.
Ce este, de fapt, „DRUMUL DAMASCULUI”? O piesă de teatru sau un rechizitoriu despre o infracțiune prescrisă? Un spectacol sau un exercițiu terapeutic ? Un act artistic sau o palmă aspră pe obrazul timului nostru nepăsător și în afara oricărei conștiințe?
Spectacolul conceput și regizat de Mihai Măniuțiu de la Teatrul Dramaturgilor Români este o adaptare a cărții „Drumul Damascului” scrisă de dna Doina Jela, ce apare în anul 1999 în colecția „Procesul comunismului“, fiind reeditata în 2002. În anul 2001, regizorul Lucian Pintilie, inspirat de carte, a realizat filmul „După-amiaza unui torționar.”linia regizorală nu rămâne tributară patetismului, perspectiva este rațională, stimulând reflecția fiecărui spectator.
Am intrat în sală ca într-o chilie în care icoanele sunt înlocuite de hârtii, agățate, lipite peste tot, hârtii cu care lumina se joacă de-a fulgerul, de-a răzbunarea, de-a iadul și de-a raiul(Mircea Ilaș și Ioana Bodale-video design și Cristian Șimon, light design). La fel ca în povestea Melaniei, scenograful Adrian Damian construiește un univers vetust, friabil, din note informative îngălbenite, din fișe medicale incomplete înglobând destine la fel de fracturate. Senzația este la ani distanță de cel al unei biblioteci, mai degrabă te simți într-o celulă în care citirea acelor note poate fi asimilată unei forme de tortură. Duritatea textului este susținută de universul sonor angoasant apocaliptic(sound design: Mihai Dobre)
Spectacolul „Drumul Damascului” îl prezintă pe Răzvan Vasilescu în rolul lui Franţ Ţandără, un torționar care se căiește și care dorește să prezinte adevărul despre u episod abject al istoriei. În rolul scriitoarei Doina Jela, Maia Morgenstern este cea care îi ia interviu și încearcă să înţeleagă:„ De ce? De ce aţi făcut asta?”. Mircea Rusu este profesorul Fronea Bădulescu, victimă a sistemului, deținut politic activ în anii ‘90 ai AFDPR. Mircea Rusu are prestanță în gesturi și rostire, se simte frământarea interioară a personajului. Maia Morgenstern ține sub control relațiile dintre personajele victimă-călău, respiră intransigență și spirit justițiar, are o dinamică ponderată, este lucidă, profundă, trece simplu de la starea de duritate la cea de duerere copleșitoare.Răzvan Vasilescu reușește, în opinia mea, cel mai bun rol din ultimii ani, comparabil cu cel din „La grande magia”de la Bulandra. Jocul său combină grotescul unui clovn fellinian cu ipohondria unui bolnav închipuit de dreptate.
Nu m-a convins căința lui Franţ Ţandără. Nu, nu este un Raskolnikov! Ceva murdar și drăcesc rămâne în privirea sa tulbure. Nu cumva remușcarea sa este pur histrionică? Nu cumva durerea sa este o farsă cinică într-o lume ce nu știe să judece, să cântărească, să condamne? Țandără își permite să se spovedească în rem pentru că știe bine că nimănui nu îi pasă. Arhipelagul durerii orchestrat și de mâinile sale unelte s-a transformat într-un arhipelag al indiferenței.
DRUMUL DAMASCULUI
de Doina Jela
Adaptare scenică și regie: MIHAI MĂNIUȚIU
Scenografie: ADRIAN DAMIAN
Video design: MIRCEA ILAȘ și IOANA BODALE
Sound design: MIHAI DOBRE
Light design: CRISTIAN ȘIMON
Distribuție:
MAIA MORGENSTERN
RĂZVAN VASILESCU
MIRCEA RUSU