Ar trebui să am textul în față și să decupez din el replici spumoase, înjurături cosmopolite, imprecații ajustate. Așa ați înțelege mai bine de ce este acel gen de piesă de-a râsu-plânsu. De râs, „se râde” toată lumea, doar și când moare Ofelia unii râd. De plâns doar unora le vine, celor ce pricep că și cea mai aberantă distopie poate deveni la un moment dat realitate.
Va fi odată ca ca niciodată un timp în care vor fi interzise prin lege cruntă râsul, aluziile, intimitatea, libertatea furiei și dezlănțuirea pasiunii. Că umorul, mtafora, hiperbola, ironia deja se simt a fi amendate. Nu doar în spațiul public, ci și în propria casă trebuie să domnească spiritul egalității și cel al tăcerii. Exclus glume, doamne ferește de picanterii. Totul lezează, totul este un abuz. Gândirea liberă cel mai mare abuz, cea mai crudă ofensă! De la aceasta prezumție sumbră, autoarea Theo Herghelegiu conturează o istorioară cu tâlc despre Madam Diaconesco, o biată videochatistă din Dobrogea care poate călători în timp, văzând prăpădul pe care această mișcare exacerbată îl produce în lume.
Te simți ca în scenetele lui Caragiale unde un povestitor la dublu povestește fără implicare emoțională despre amici și amice, despre urbe și societate în genere. Într-un interior domestic și multicolor(ce erezie!), povestitorii, Ioana Nichita și Ionut Iftimiciuc stau nmișcați pe niște taburete, cu fața la spectatorii. Fețe impasibile, glas uniform, atât de uniform că aproape te enervează lista de nuanțe(alt termen subversiv). Zâmbete largi, lăbărțate, fețe imobile, ochi goi, trupuri imobile. Glasurile au ceva din rigiditatea reclamelor false și goale de conținut . Personajele interpretate de Ioana Nichitași și Ionut Iftimiciuc par a fi niște speakeri motivaționali care nu cred în mesajul livrat, niște comentatori sportivi care de fapt nu văd meciul real. În contrapartidă, Alexandra Ioniță, Răzvan Ilie(doamna și agentul de ordine) sunt vii, savuroși, puțin unilaterali în exprimarea răzvrătirii și a simțului datoriei.
Pentru Kafka, America era „Țara Promisă”. Ce ironie a istoriei, țara promisă a devenit pe de-a dreptul kafkiană prin absurdul , ridicolul, ipoctizia noilor ideologii. Poate vom fi la un moment dat toți o magmă sumbră, diformă, gri, încruntată, și foarte corectă, dar asta nu va alunga din noi schematismul, falsitatea, ridicolul. Chiar vă mai vine să râdeți?
OLITICAL CORRECTNESS
De Theo Herghelegiu
Regia: Cristian Bajora
Cu: Ioana Nichita, Ionut Iftimiciuc, Alexandra Ioniță, Răzvan Ilie