„Lumea e într-o criză profundă de modele. Trăim timpurile șarlatanilor și ale impostorilor, ale îngâmfaților gălăgioși și ale bigoților. Pe zi ce trece, lumea mi se dezvăluie ca un circ sinistru. Și atunci, ce putem face noi, în calitate de artiști?” se întreabă regizorul Mădălin Hîncu,. A fi sau a nu fi devine a face pentru a mai fi . Răspunsul pe care singur și-l dă este unul lucid, sincer, provocator: „ Cred că ar trebui să ne punem niște întrebări foarte serioase despre cum vrem să arate ziua de mâine — asta dacă vrem să trecem cu capul sus prin timpurile confuze pe care le trăim. Și putem începe cu acele povești despre acei oameni care n-au avut nimic concret de câștigat spunând adevărul.” Așa s-a născut ideea punerii în scenă la Teatrul Municipal Bacovia a uneia dintre cele mai incitante scrieri dramatice ale anilor 60, piesa lui Arthur Miller, „Vrăjitoarele din Salem”.Să ne reamintim spectacolul de la Teatrul Național București în regia lui Felix Alexa (1991), o montare clasică și intensă, absolut necesară, fiind interpretat ca o critică la adresa regimului comunist, prin paralelă cu epurările ideologice și presiunea colectivă într-un timp care continua practica dezinformării în masă.
Spectacolul lui Mădălin Hîncu aduce penru prima dată în atenția directă a publicului importanța prefeței scrise de dramaturg. De aici se naște convenția, un narator informează publicul despre piesa lui Miller, așa cum la rândul lui Miller avertiza cititorii că piesa nu este o reproducere fidelă a evenimentelor istorice, ci o interpretare artistică menită să evidențieze esența și semnificația acelor evenimente. Arthur Miller, in prefata piesei Vrajitoarele din Salem, intitulata sugestiv „Notă privind exactitatea istorică a acestei piese„, avertizează cititorul că ceea ce urmeaza nu este o reconstrucție documentară, ci o transpunere dramatică a unor fapte reale menite să exploreze tensiuni psihologice și sociale universale. Miller îndeamnă la o înțelegere mai profundă a modului în care frica și intoleranța pot distorsiona justiția și pot duce la tragedii colective .
- Context istoric și izolare culturală
„Salem fusese fondat cu doar patruzeci de ani înainte.”
Acest detaliu cronologic accentuează mai ales fragilitatea identitară a comunității. O societate recent fondată, departe de Europa, se teme constant de amenințări externe și interne. Lipsa unei istorii stabile face ca nevoia de control și coeziune internă să fie cu atât mai acută.
- Percepția europeană și contradicția dintre fanatism și prosperitate
„Pentru europeni, întreaga provincie era un ținut barbat locuit de o sectă de fanatici care expediau însă peste ocean produse în cantități și de o valoare în creștere.”
Aici Miller evidențiază contrastul dintre cum erau percepuți puritanii (ca fanatici) și realitatea economică (eficienți, productivi). Fanatismul religios nu era, paradoxal, un obstacol pentru progresul economic, o idee care răsună în piesă, unde ordinea socială rigidă coexistă cu ambiții personale și lupte pentru putere.
- Lipsa artei și a imaginației: o lume fără ficțiune
„Nu aveau romancieri și n-ar fi permis nimănui să citească un roman […] Credința le interzicea orice ar fi adus cu un teatru sau cu «distracția deșartă».”
Miller subliniază o cultură a austerității, lipsită de imaginație, unde arta este văzută ca periculoasă, subversivă. Acest detaliu e esențial pentru a înțelege ce isteria colectivă a putut prinde rădăcini: într-o societate fără ficțiune, oamenii nu au mecanisme de apărare.
- Religia ca efort și disciplină
„[…] o întrerupere a muncii însemna doar că trebuiau să se concentreze și mai mult asupra rugăciunii.”
Timpul liber nu era o ocazie de relaxare. Nu vorbim de o etică a muncii, ci mai degrabă de o formă de sclavagism ce contribuie la o mentalitate colectivă tensionată, în care orice deviație este suspectă și poate fi pedepsită.
- Munca grea ca instrument de menținere a moralei
„[…] oamenii erau obligați să se lupte eroic cu pământul pentru fiecare grăunte și nu prea aveau timp de pierdut aiurea.”
Moralitatea nu derivă în primul rând din religie. Când echilibrul muncă–timp liber este perturbat (prin boli, foamete, conflicte), spațiul psihologic pentru suspiciune și isterie crește. Miller oferă astfel o cheie de lectură sociologică a tragediei din Salem. El nu condamnă pur și simplu personajele sau comunitatea; el le încadrează într-o lume dură, izolată, unde fanatismul și un produs al istoriei, nu doar al intenției rele. În acest sens, nota sa este și un avertisment: atunci când oamenii sunt lipiți de imaginație, de artă, de dialog și de repere sociale sănătoase, frica poate deveni sistemul de guvernare.
Spectacolul menține temele principale din piesă și legătura cu nota lui Miller:
Frica și isteria colectivă
Frica de vrăjitorie în Salem reflectă frica de comunism în America anilor ’50.Miller descrie cum comunitatea, izolată și lipsită de artă sau reflexie critică, devine vulnerabilă la manipulare. Orice societate lipsită de reflexie critică, indiferent de timp, poate fi manipulată și sedusă. Atemporalitatea spectacolului de la Bacău îl transformă într-un manifest pentru luciditate, calitate prețioasă în această conjunctură politică în care ne aflăm.
Puterea și corupția
În piesă, religia și justiția sunt pervertite pentru a servi interese personale sau ideologice. Miller denunță în notă faptul că istoria este adesea folosită ca instrument al fricii și puterii. Abundența elementelor cod de decor cu tentă religioasă, amplitudinea rolului Danforth, traducerea limpede și lipsită de ambiguități stilistice a regretatului Bogdan Budeș în ceea ce privește limbajul juridic fac din spectacol un manifest împotriva puterii ca izvor de corupție, împotriva bisericii ca sursă de putere.
Vinovăția și conștiința
Proctor devine simbolul omului care preferă să moară decât să mintă. În notă, Miller vorbește despre lipsa literaturii și introspecției în Salem, ceea ce face din autoanaliză o raritate periculoasă. Regizorul Mădălin Hîncu demonstreză că rațiunea umană este adesea supusă unei presiuni imense atunci când aceasta trebuie să facă față unei colectivități furioase și iraționale și că frica de a fi judecat devine mai puternică decât dorința de a căuta adevărul.
Nevoia de responsabilitate civică
Personajele care nu iau atitudine sau aleg tăcerea devin complici ai tragediei. Miller, scriind în plină vânătoare de comuniști, îndeamnă publică să înțeleagă cum mecanismele fricii pot distruge democrația și umanitatea. Prezența unei camere de filmat pe scenă, prim-planurile cu chipurile actorilor în scene de tribunal, imaginea publicului proiectată pe fundalul scenei denotă demersul civic al unui regizor care înțelege rostul artei ca o armă, nu doar ca o oglindă. Mădălin Hîncu accentuează ideea că ignorarea adevărului se transformă într-o forță devastatoare atunci când se combină cu frica și manipularea. Salemul este, în esență, o comunitate care refuză să accepte realitatea în fața unei crize care amenință să dezvăluie cele mai întunecate colțuri ale umanității. Ignoranța devine astfel o alegere colectivă, o formă de auto-protecție, o cale de a evita confruntarea cu realitățile incomode ale lumii.
Regizorul rămâne consecvent unei echipe de colaboratori printre care și scenografa Clara Pop care construiește un Salem claustrofobic căruia îi este refuzată șansa de a vedea cerul., un Salem subjugat de simboluri religioase. Nu lipsesc elemente vizuale ale prezentului imagini ca de televiziune, camere de interogatoriu stilizate, tabloul unei instanțe de judecată moderne. Lighting design-ul semnat de Costi Baciu susține tensiunea dramatică, starea de confuzie și alienare, dar și traseul psihologic al personajelor, menținând aproape permanent o atmosferă întunecată și tensionată într-o paletă cromatică sau sobră, în griuri, abastru metalizat și sepia care evocă puritanismul, frigul moral și lipsa de empatie a comunității sau în roșu incandescent, evocând infernul unei Judecății de apoi arbitrare și guvernate de afecte, nu de rațiune. Muzica funcționează ca o prezență invizibilă, uneori aproape organică, care sporește tensiunea, cultiva neliniștea și evocă frica latentă. Tonurile joase și lugubre o transformă în vocea colectivului, în neliniștea subconștientului unei comunități în derivă.
Am fost la prima întâlnire cu echipa de actori a Teatrului Municipal Bacovia și am putut să remarc tinerețea acesteia, omogenitatea, spiritul de echipă, un spirit absolut necesar într-un spectacol cu o distribuție numeroasă. În opinia spectatorului ce își recunoaște doza de subiectivism, s-au remarcat: Eva Cosac în rolul lui Mary Warren are un parcurs actoricesc construit atent, transformările personajului sunt credibile, gesturile sunt ținute bine sub control. În fața fricii colective, cât de ușor renunțăm la propria noastră rațiune pentru a deveni parte dintr-un întreg? este întrebarea pe care ne-o pune Mary cu multă îndrăzneală. Bianca Babaşa (Abigail Williams) face din personajul său unul cinic, lipsit de scrupule, răzbunător(oare cum ar fi Abigail tratat în cheie feministă?), nu cade în exagerări expresioniste, menține o detașare rece expresie a cunoașterii universului interior al personajului său. Ana Adelaida Perjoiu-Bighe (Danforth) controlează prin eleganța și prestanța jocului scenele confruntării într autorități și comunitate. De remarcat dicția perfectă(cu atât mai mult cu cât rostirea clară a replicilor este o problemă a mai multor actori din distribuție). Corina Goranda (Tituba) nu este o prezență exotică, ci una densă și impunătoare. Kiki Simion (Elizabeth Proctor) adoptă un joc interiorizat, impregnat de frământări interioare, este elegantă, concentrată, atentă să interacționeze cu partenerii de joc , chiar atunci când nu are replică. Marian Dumitru (John Proctor) se impune în a doua parte a spectacolului, dând personajului său, un om cu o moralitate ambiguă, valențe de erou tragic . Evoluția sa, de la omul care preferă să tacă pentru a nu se amestecă în problemele comunității, până la figura care înfruntă autoritățile și acceptă sacrificiul personal este bine condusă.
Finalul piesei adâncește senzația de pierdere și disperare. Cu toate că procesul se încheie și „vrăjitoarele” sunt condamnate, Salemul rămâne o societate distrusă din interior, divizată și profund marcată de tragedia prin care a trecut. În urma execuțiilor, adevărul nu mai poate fi restaurat, iar toți cei care au avut de suferit sunt victime ale unei realități imposibil de reparat. Finalul spectacolului, în schimb, este unul limpede, clarificator, istoria și-a cerut scuze, dar asta nu înseamnă că nu se poate repeta.
Salemul nostru, al tuturor, nu este doar un loc sau un timp anume, ci este o stare de spirit care poate apărea oriunde, ori de câte ori lăsăm frica să ne conducă, ori de câte ori alegem să ignorăm adevărul în fața unor manipulări evidente. Lecțiile pe care le învățăm din acele vremuri trebuie să ne ghideze astăzi, pentru a construi o societate în care rațiunea și înțelegerea umană să prevaleze asupra forțelor care pot duce la derapaje periculoase. Timpul, istoria, justița/injustiția ne pot lua liniștea, echilibrul, siguranța, dar numele de OM nu ni-l pot lua.
VRĂJITOARELE DIN SALEM
Teatrul Municipal Bacovia
de Arthur Miller
Traducerea Bogdan Budeș
Distribuție:
Dumitru Rusu (Samuel Parris), Bianca Babaşa (Abigail Williams), Andreea J. Darie (Mercy Lewis), Simo Nica (Ann Putnam), Eva Cosac (Mary Warren), Marian Dumitru (John Proctor), Vrinceanu Daniela (Rebecca Nurse), Ionescu Stefan (Giles Corey), Tudor Hurmuz (John Hale), Corina Goranda (Tituba), Kiki Simion (Elizabeth Proctor/Betty Parris), Alexandru Bodron (Ezekiel Cheever/Arthur Miller), Stefan Alexiu (Hathorne), Ana Adelaida Perjoiu-Bighe (Danforth)
Regie și adaptare: Mădălin Hîncu
Scenografie: Clara Pop
Lighting design: Costi Baciu
Video design: Mihai Nistor
Asistență regie: Ana Maria Țîrlea
Grafică afiș și trailer: Ovidiu Constantin/Fotografii spectacol: Volker Vornehm