Aș începe cu privirea tristă a unui mare personajcare nu află doar cu un picior dincolo, ci cu totul, materie și spirit, dar îmi aduc aminte că isprăvile lui vor merge mai departe cutreierând lumi, minți, inimi. Și atunci îmi susură în gând „Nu-i aici, nu-i aici /Țineți minte că sfârșitul nu-i aici.”Aș incepe recunoscând intraductibilitatea în cuvinte a tăcerii ce s-a lăsat la finalul unui spectacol semnat de un mare regizor, un spectacol proaspăt ca aerul unei seri de mai în ploaie, dar îmi aduc în minte de„Visul unei nopți de vară”, așa că iar fredonez „Nu-i aici, nu-i aici/Țineți minte că sfârșitul nu-i aici.”.Aș începe cu oboseala vizibilă așternută pe chipul unui mare actor, dar îmi vin în minte Moș Nichifor și de Bruscon, așa că nu am cum să nu fredonez „Nu-i aici, nu-i aici /Țineți minte că sfârșitul nu-i aici.”
Nu mai știu cu ce aș putea începe, așa că aleg să continui să vorbesc despre triada Don Quijote –Alexandru Dabija-Marcel Iureș care timp de două ore a hălăduit pe tărâmurile îmchipuite ale ficțiunii și fanteziei cu atâta dor de ducă, încât ne-a atras pe fiecare dintre noi, obligându-ne să încălecăm Rosinante iluzorii, să ne ducem propria luptă cu propriile mori de vânt, să simțim măcar pentru acest timp suspendat că prin trupul nostru nevolnic curge sânge albastru de cavaler și de domniță.
Spectacolul DON QUIJOTE, dramatizarea lui James Fenton după romanul „Don Quijote” de Miguel Cervantes are la bază excelenta traducere a lui George State. Se simt știința limbii, dar și știința teatrului. Textul curge unori năvalnic, alteori lin, înmuiat de inserțiile poetice, umorul e picant, uneori se duce în sarcasm, alteori are stropi de melancolie, momentele în versuri se integrează firesc alături de fragmentele epice, aluziile sunt prinse cu stil de reverul unui text dramatic care și-a făcut intrara în lume la 400 de ani de la moartea lui Miguel de Cervantes. Premiera spectacolului, marca, Royal Shakespeare Company a avut loc la Swan Theatre din Stratford-upon-Avon, în anul 2016 și datorită succesului, a fost transferat în 2018-2019 la Garrick Theatre din West End
Uriașul roman al lui Cervantes este comprimat în două acte, menținând însă esența, simbolurile și finalul călătoriei inițiatice a cavalerului rătăcitor. Dramatizarea urmează o structură episodică, fidelă modelului picaresc al romanului original, dar cu ritm în crescendo în primul act, ca apoi să la un ton filozofic. Actul I ( La bărbier, Sancho Panza pregătește terenul, Don Quijote se înarmează, La han, Pe drum, Înapoi în sat, Întoarcerea lui Don Quijote, Arderea cărților, Biblioteca dispărută, Don Quijote îi face o propunere lui Sancho Panza, Aventura cu morile de vînt, Lupta cu Biscainul, O problemă de hrană, Marcela și Hrisostom, Don Quijote și oile, Coiful lui Mambrino, Don Quijote și osîndiții la muncă silnică, Nebunia lui Don Quijote, Întoarcerea acasă) este cel mai consistent în episoade, marcând nașterea visului, aventurile, bazându-se pe relația comică dintre Don Quijote și Sancho Panza. Actul al doilea (Don Quijote adormit, Întoarcerea lui Sancho, Vizitînd El Toboso, Cavalerul Oglinzilor, Cavalerul și leii. Intră o ducesă, Guvernarea lui Sancho, Don Quijote singur și Altisidora, 11 Don Quijote se reîntîlnește cu, Înfrîngerea lui Don Quijote, Pe patul de moarte) adâncește falia dintre realitate și fantezie, cavalerul este tot mai expus ridicolului, dar în același timp capătă o aureolă tragică.
Se păstrează ambiguitatea romanului, mutând pe tărâmul scenei confruntarea între luciditate și fantezie. Călătoria este circulară, marcată de întâmplări haotice. Ea reflectă condiția umană: o rătăcire perpetuă între ideal și deziluzie. Povestea se scrie alături de noi, actorii joacă mai multe roluri, uneori se amestecă printre spectatori, le cere părerea din priviri, îi face complici la ghidușiile lor. Preoți, hangii, țărani, călugărițe, escroci, nobilimea locală sau nebunii de pe drumuri alcătuiesc o galerie bogată. Decorul nu există, totul se petrece pe scenă, la vedere, luminile fiind aprinse și deasupra spectatorilor. Montarea de la Teatrul Act este un manifest pentru teatralizarea teatrului. Se pun pe viteza întâi unele scene(lupta cu morile de vânt), altele în relanti( guvernara insulei ), altele se reiau (flagelarea celor trei călugărițe). Se comentează ironic propriile alegeri și iluzii. Se amestecă planuri temporale și stilistice.
Din prima scenă Don Quijote ne duce în convenție privindu-se în lighean, și brusc îi vezi chipul. Realitate și fantezia se împletesc, convențiile sunt dezvăluite și savurate. Personajele principale pot încăleca un scaun de lemn și un taburet pătat, dar tu o zărești pe Rosinanta și îți vine să îl mângâi pe bietul măgar. Nu vezi nicio moară de vânt, nicio oaie, dar te amuzi teribil pe seama bietului cavaler. Luptele se desfășoară cu obiecte improvizate.Personajele intră și ies cu nonșalanță din toate spațiile concrete, dar și din convențiile sociale. Realitatea „corectă” e mereu contestată sau deconstruită. Alexandru Dabija folosește intens convențiile teatrale pentru a susține ambiguitatea real/ficțiune și pentru a reaminti constant spectatorului că ceea ce vede este teatru. Râzi des, lucid, inteligent. Ficțiunea devine o formă a realității. Te simți liber. Convenția teatrală și-a îndeplinit misiunea.
Spectacolul nu are o coloană muzicală proprie, fragmentele sonoră încadrându-se în linia teatrului ca joc.Se aud ropot de copite, behăit de oi, dangăt de clopot. Fragmente interpretate live de cele două actrițe completează tonul burlesc și melancolic al montării. Sunt incluse momente cântate sau versuri metrice, marcând episoadele importante dând o dimensiune baladescă, unde povestea pare spusă și retrăită în același timp de către aceiași trubaduri. Se remarcă printr-o linie ce îmbină comicul-grotescul-realismul costumele concepute de Maria Miu de inspirație commedia dell’arte: jachete, cape, pălării care pot fi puse/luate rapid în tonuri neutre (negru, gri, alb) care sunt accesorizate pentru a juca mai multe roluri sau în culori șterse, pământii în cazul personjului principal ca să arate ca o relicvă a trecutului. Materialele diferă, de la pânza groasă(Sancho) la catifea și stofă fină(povestitorul), de la mătase de calitate(domnițele) la postav negru(călugări, călugărițe).
Alexandru Dabija rămâne un regizor de modă veche, crezând în teatrul în care principalul mijloc de expresie artistică este actorul, astfel că distribuția sa nu are fisuri. Secundare sau principale, rolurile sunt șlefuite și dau șansă interpreților, unora pentru confirmare, altora pentru consacrare sau pentru eterna amintire în lumea noastră, a spectatorilor.Iosif Paștina pe care l-am obsevat în diferite roluri la Teatrul de Comedie demonstrează talent pentru agest gen mai ales în postura de Preot. Foarte bun și în postura de povestitor, inserând pasaje de poveste în stil cronicăresc, cu comentarii autoironice. Este prima dată când îl văd jucând pe Ionuț Moldoveanu, apariție de la final în rol de mică întindere abordat just și cu măsură.
Atât rol de Dulcinee, cât și în cel de țărancă sau de apropiat al casei sale, Ruxandra Maniu se află în elementul ei. Cine o știe în „Moș Nichifor”, înțelege .Face reverențe stângace, imită eleganța unei domnițe. Vocea este afectată sau supradimensionată, poate adopta un ton dulceag sau artificial de romanță. Alternează abil între privirea pierdută (de vis) și expresii plictisite, dezinteresate sau chiar iritate. Rupe desori iluzia prin contrast brusc cu vocea reală: ton jos, aspru, cu accent popular, expresii crude sau triviale
Un talent ce nu continuă să uimească alături de un studiu intens al rolurilor croiesc din nou drum spre performanță pentru Oana Predescu! Trecerile de la țărancă la „ducesă” , de la căluriȚă la nevastă de coșmar și mamă(„…Și copiii?) se fac rapid, la vedere, cu o incredibilă. Cheia grotescului comic deschide ușa unor personaje contre-emploi spre care trebuie să privești cu luare aminte dacă vrei să recunoști sub ele actrița pe care o ști de la Excelsior.
După rolul din Visul unei nopți de vară, nu te surprinde calitatea interpretării lui Dan Rădulescu în postura de Sancho Panza. Este un actor cu darul ritmului, cu o deosebită expresivitate facială care nu mizează pe excese. Jocul lui neostentativ și firesc transferă personajului o umanitate crescândă. Mijloacele sale actoricești sunt de esență populară: folosește proverbe, mimică jovială, adresare directă către sală cu note de umor cald și autentic Sancho evoluează odată cu stăpânul său pe care îlș înțelege, trecând spre final de la ironie la empatie, preferând, culmea, fantezia realității.
Simți că Marcel Iureș își iubește rolul. Cu siguranță, pe toate le-a iubit, dar acum celebrul cavaler i se înclină exact la momentul potrivit. Momentul în care lumea ridică ziduri, în care cărțile sunt bune de ars în foc, nemaiservind rațiunii, în care rațiunea pare nebunie și nebunia rațiune supremă. Latura comică a personajului pălește în tușe discrete de melancolie. Don Quijote este un un idealist, deloc nebun, un visător plin de noblețe chiar în momentele de ridicol. Corpul său longilin răspunde unui un limbaj corporal deliberat deformat, pași largi, spatele arcuit, gestica amplă, de o eleganță desuetă, ochii mari, fixați într-un orizont incert. Vocea, inconfundabila sa voce, poate crea singură lumi, uneori tremurată, alteori teatrală, gravă sau pătimașă Unele personaje îi țin o oglindă lui Quijote (la propriu sau metaforic), dezvăluindu-i cum îl percepe lumea. Dar poate oglinda minte, iar fantezia este uneori mai adevărată decât „realul”.Don Quijote nu vede lumea așa cum este, ci așa cum ar putea fi ,fiecare han devine castel, fiecare fată, o domniță, fiecare nedreptate, o ocazie pentru vitejie. Don Quijote știe să varieze tonul, o privire complice poate deturna sensul unei fraze banale, o repetiție îngânată parcă numai pentru el desțelenește adevăratul sens al cuvintelor. Când personajul lasă la o parte povestea simți că se rupe ceva în tine. L-ai vrea mereu rătăcind, mereu luptând, chiar dacă el vede acum că armura e ruginită, lancea e slabă, coiful ridicol. El se duce, dar ii rămâne, vorba poetului „…după moarte/ decât un nume adunat pe-o carte.”
„Un om nu poate glumi cu sufletul său, Sancho. Simt că moartea a pus gheara pe mine. Simt că-s c-un picior dincolo.” sunt printre ultimile cuvinte ale personajului. Un actor nu poate glumi cu sufletul personajului său, dar nici cu arta sa, propriul suflet.
Rămas bun, Don Quijote… O, nu, ”Nu-i aici, nu-i aici? Țineți minte că sfârșitul nu-i aici…”
DON QUIJOTE
Teatrul ACT
De James Fenton după romanul „Don Quijote” de Miguel Cervantes
Traducerea: George State
Cu: Marcel Iureș, Dan Rădulescu, Oana Predescu, Ruxandra Maniu, Iosif Paștina, Ionuț Moldoveanu
Regia: Alexandru Dabija
Asistență regie: Ionuț Moldoveanu
Costume: Maria Miu
Don Quijote este o producție Teatrul ACT, cu sprijinul StarAssembly.