Vacanța nu este un loc.Este o iluzie programată, o stare a minții, o ușă pe care o închizi în urma lumii și o deschizi spre tine. Psihologic vorbind, vacanța devine o formă de regresie, o întoarcere spre copilărie, spre libertate și spontaneitate. Freud ar vedea în această evadare o nevoie de „reprimare suspendată”.Winnicott ar recunoaște aici spațiul de tranziție, acel „loc” dintre realitate și fantezie unde individul se poate juca fără teamă.Pentru că, da, vacanța este o formă de joc. Și am putea broda la infinit dantelării stilistico-filozofice despre jocul de-a vacanța în viață, în noi.
Apărută în 1936, piesa„Jocul de-a vacanța”de Mihail Sebastian este una din cele mai îndrăgite piese din dramaturgia românească, deși există opinii care o consideră subțire și frivolă. Al. Piru socotea „Jocul de-a vacanța“ „o ușoară improvizațtie, cu abilitate construită, aproape fără subiect“. Există montări ale „Jocului de-a vacanța” care pun accentul pe atmosfera de refugiu, pe farmecul anilor ’30, cu costume vaporoase, muzică de patefon și lumini blânde ca o duminică de vară. În astfel de montări, despre care am citit, cum a fost cea a lui Valeriu Moisescu din anii ’80, vacanța pare o paranteză elegantă a vieții, o reverie, iar Corina devine o Garbo românească, aristocrată în suferință, inabordabilă. Altele, precum montarea semnată de Alexandru Dabija, accentua ideea de nevroză a personajelor. Decorul era gol, minimalist. Actorii jucau aproape de public, în avanscenă, iar jocul devenea de-a dreptul serios: ce se întâmplă dacă vacanța e doar un pretext pentru a-ți masca prăbușirea?
Nu știm dacă regizoarea Antonella Cornici este de acord cu opinia criticului literar mai sus menționat. Dar, la final de spectacol, mi-am amintit părerea unui alt critic, Eugen Simion, care definea crezul artistic al lui Sebastian prin cuvintele „câta iluzie, atâta poezie dramatica“,Într-un decor simplu evocând terasa unei vile de vacanță cu piese clasice masă, fotolii, șezlonguri, umbrele (Scenografie: Ana Udeanu), totul scăldat într-o lumină caldă cu sclipiri de feerie(Lighting design: Creative Fortitude) și amețit de o muzică nostalgică(Compoziție și ilustrație muzicală: Șerban Chițu), se înfiripă un spectacol în care o mână de oameni devin eroi ai convenției construite cu materialele și uneltele din propria lor viață. Aparent, cinci oameni se retrag într-o vilă, fugind de oraș, de treburi, de obligații. În esență, însă, ei fug de sinele lor social, de fațadele impuse.Aici începe jocul. Dar nu orice joc.
Este un joc cu reguli fragile: fără ceasuri, fără discuții despre trecut, fără obligații. În psihologie, vacanța este considerată o resetare cognitivă, o reîncărcare emoțională.Dar în piesa lui Sebastian, ea devine ceva mai profund: o confruntare cu adevărul din spatele „tăcerii”. Implicarea publicului, fie prin jocuri de privire, fie prin întrebări directe accentuează iluzia teatrală: Ce alegi tu, spectatorule? Pleci cu ei în croazieră? Rămâi în vacanță? Sau te întorci la viața ta ordonată, închisă în listă și alarmă? Spectatorii simt că vacanța a început deja, cu sau fără ei.
Antonella Cornici este un regizor meșter care știe să lucreze cu materialul clientului( a se citi cu echipa teatrului), ajustând personajele lui Sebastian și dinamizând povestea, în cazul Teatrului Tudor Vianu, după tinerețetea actorilor săi. „Jocul de-a vacanța” devine un dans între generații, cu tensiuni și nostalgii reprimate. O distribuție cu o Corina matură și dominatoare, alături de un Ștefan Valeriu mai tânăr, schimbă dinamicile originale, oferind o versiune contemporană, cu accente psihologice mult mai accentuate.Jocul actorilor este viu, direct, fără nostalgii siropoase. Ei alcătuiesc o echipă unită, în care fiecare îşi calibrează accentele personale în raport cu ceilalți.
Anca Pascu(Corina) își construiește personajul ca pe un centru gravitațional. Pentru ea, jocul e un teritoriu de putere, dar și o mască ce ascunde frica de implicare. E în vacanță ca să uite că timpul a trecut. Matură, frumoasă, provocatoare, stăpână pe sine, Corina emană o frumusețe conștientă de efectul ei. Nu mai este doar o visătoare cu escapisme adolescentine, ci o femeie care cunoaște regulile jocului și le manipulează cu plăcere.Privirea pătrunzătoare, vocea joasă și sigură, gesturile lente, aproape feline nu acoperă total nevoia de validare. O ierți chiar când pierde hățurile propriului narcisism. Ea flirtează cu o ironie fină, iar fragilitatea emoțională e controlată, aproape teatrală. Corina, regina acestei vacanțe, e femeia care refuză să-și asume complet dragostea.
Madam Vintilă (Ana Sivu-Daponte), o domnișoară Cucu având curajul unei vacanțe, lasă să se întrevadă sub masca siguranței și respectabilității multă fragilitate și nevoie de iubire.Lascivă sau prețioasă, derutată sau încrezătoare, voluptuoasă sau ludică, actrița scormonește bine în interiorul personajului dezvelind o altă fațetă a feminității, căreia nu îi sunt străine visul și nevoia de iubire.
Vlad Bînzoiu(Ștefan Valeriu) găsește argumente scenice să își transforme personajul din intelectualul rafinat și ironic, în tânărul dezarmat de carisma unei femei frumoase. Joacă între fascinație și frustrare, e atras de maturitatea ei, dar o și invidiază; vrea să o înțeleagă, dar simte că e mereu cu un pas în urma ei.Actorul păstrează echilibrul între energia tinereții și dorința de a părea mai matur în filozofia sa de viață, ca un idealist precoce. Are gravitate în privire, dar îl trădează febrilitatea și neastâmpărul gesturilor. În Corina nu pare a cauta o iubită, ci o promisiune.Și, dintre toți, e cel mai speriat de sfârșitul jocului, nu vrea să se întoarcă în lumea reală pentru că știe că nu va învinge în ea. „Eu stau, privesc, tac și nu aștept nimic… Dacă ai ști ce mare lucru este să nu astepți nimic… Unsprezece luni pe an sunt șieu un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar după unsprezece luni mă duc undeva departe de oraș săa iau lecții de lene de la piatra asta, de la copacul ăla…!
Ștefan Bogdan Liță își interptretează personajul (Domnul Bugoiu) subtil, fără să cadă în caricatură, ci să inspire milă și duioșie. Bugoiu e ușor ridicol, dar cu o melancolie sinceră, aproape tragicomic. Clovnul care și-a uitat poanta se prinde în joc și învață pentru prima dată, să râdă.
Maiorul (Radu Poiană) poartă uniforma unei copilării ratate.E într-o permanentă căutare de reguli, pentru că fără reguli se teme că va plânge.Inocența sa masculină derutează. Inspirată alegerea unui travesti pentru personajul Jeff. Evelyn Marcu nu feminizează personajul, doar îl umple cu și mai multă candoare, îi dăruie porniri de Gavroche îndrăgostit. Ura lui Jeff față de matematică se traduce într-o ură față de norme și conveniențe.Distribuția este completată cu Mădălina Borș în rolul Agnes, o explozie de vitalitate, un contrapunct de energie într-o atmosferă de reverie.
După ce cuplul turistelor agitate(foarte bune în registru comic Evelyn Marcu și Mădălina Borș) le aminteşte data în care se află, cronologia vieții revine în universul „jucătorilor”, iar totul încremenește precum în superbul film „Undeva, cândva”.În fond, spectacolul ne întreabă:Putem iubi cu adevărat în afara convențiilor? Putem trăi, fără trecut, doar în prezent? Este vacanța o formă de libertate sau o simplă iluzie care ne face suportabilă întoarcerea la viața „normală”? Răspunsul nu e limpede.Dar poate nici nu trebuie să fie.Pentru că, așa cum spune Corina,„vacanța e un joc… și nimeni nu trebuie să câștige”. Vacanța nu te vindecă. Doar îți arată ce e nevindecat. Marea din noi e tulbure și vasele de croazieră cu bordul plin de iluzii nu sunt niciodată în siguranță.
JOCUL DE-A VACANȚA
De Mihail Sebastian
Regie: Anonella Cornici
Scenografie: Ana Udeanu
Compoziție și ilustrație muzicală: Șerban Chitu
Lighting design: Creative Fortitude
Asistent regie: Robert Vlad
Distribuție: Anca Pascu, Vlad Bînzoiu, Stefan Bogdan Liță, Ana Sivu-Daponte, Evelyn Marcu, Madalina Borș, Robert Poiană