Motto:
„ Pesemne – învrăjbiti
de-o veșnicie Dumnezeu și cu Satana
au înțeles că e mai mare fiecare
daca-si întind de pace mâna”(Lucian Blaga)
Întuneric, o scenă aproape goală, un cărucior de invalid, reflectoare, un personaj, un actor, atât. Din atât se naște Teatrul. Sau atât trebuie să vedem noi ca să îl iubim, în spatele esenței și al simplității ascunzându-se mult mai mult și mai multe. Când am ales să văd „Decalogul lui Hess” în regia lui Gabriel Cadariu nu știam nimic despre autoarea piesei. Îl văzusem pe Nicu Mihoc în Ierbar și în Viață bună, știam cine este Rudolf Hess și erau suficiente argumente să văd spectacolul. Nu am scris despre el atunci, nu mi-am așezat cuvintele într-o formă coerentă. Uneori scene, imagini, replici, se adună în tine dar ies la suprafață doar când vor ele. Decalogul și autorul lui te urmăresc, te tulbură, te provoacă. Te lovesc, cât să te clatini și să cauți sprijin ca să îți revii, sprijin în istorie, în rațiune, în propriile convingeri.
Piesa Alinei Nelega (cadru universitar și coordonator masterat de scriere dramatică la Universitatea de Arte din Târgu Mureș) s-a jucat prima dată pe scena Underground a Teatrului de Copii și Tineret Ariel în iunie 2003 și este un rezultat al programului Dramafest & Underground Ariel, program inițiat de Fundația Dramafest(fondatori autoarea și regizorul Gabriel Cadariu). La acea dată Nicu Mihoc avea împlinea 38 de ani și cronicile îi elogiau interpretarea. După mai bine de 20 de ani, spectacolul s-a reluat, fericiți fiind cei care au putut vedea ambele producții, dar și mai fericiți cei care am văzut un actor uriaș, cu vârsta apropiată acum de cea a personajului.
„Decalogul după Hess” funcționează ca o provocare interpretativă dublă: pe de o parte, rescrie un cod moral sacrosanct, Cele Zece Porunci, prin vocea unui criminal de război nazist; pe de altă parte, plasează această rescriere într-o zonă a confesiunii tardive. Titlul implică o perversiune teologică: nu Dumnezeu i se adresează lui Moise, ci Hess se substituie divinității într-un act de resemnificare grotescă a moralității. Fiecare poruncă este reinterpretată în cheia ideologiei naziste sau a justificării istorice personale. Astfel, „Să nu ucizi” este răsturnată în „Să ucizi, dacă e necesar pentru purificarea rasei”, iar „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” devine, prin vocea lui Hess, o pledoarie pentru obediența oarbă față de Führer.Această inversiune a Decalogului nu este doar blasfemiatoare, ci deconstruiește conceptul de moralitate absolută. De asemenea, fiecare poruncă este însoțită de o raționalizare ideologică, un discurs justificativ care dezvăluie mecanismele prin care totalitarismul construiește o nouă logică morală. Prin aceste secvențe, piesa capătă valoare de document psihologic și filosofic, situându-se în tradiția teatrului postmodern de idei.
Rudolf Walter Richard Hess (1894–1987) a fost un politician german și un membru proeminent al Partidului Nazist. În 1933, a fost numit adjunctul lui Adolf Hitler, deținând această funcție până în 1941, când a zburat singur în Scoția într-o încercare nereușită de a negocia pacea cu Regatul Unit. Capturat și judecat la Tribunalul de la Nürnberg, Hess a fost condamnat la închisoare pe viață pentru crime împotriva păcii și a murit în 1987 în închisoarea Spandau, aparentă sinucidere.
Piesa este construită ca un monolog fragmentat și tensionat, susținut de prezența aparentă a unei alte persoane , poate un călău, poate o instanță divină, poate conștiința sa. Dramaturgic, Nelega propune un spațiu semi-realist, o celulă de închisoare aprope goală, un spațiu al judecății finale, fără tribunal și fără martori, în care timpul pare suspendat. Textul Alinei Nelega este construit în jurul unui „decalog” personal al lui Hess, zece porunci care nu sunt cele divine, ci versiunea pervertită a acestora, filtrate prin fanatismul nazist. Nicu Mihoc le rostește ca pe niște revelații sfinte, cu voce joasă, gravă, adesea șoptită, transformându-le în incantații demonice. Prin acest dispozitiv, spectacolul lansează întrebări tulburătoare despre puterea cuvântului, despre distorsionarea adevărului, despre transformarea idealului în armă de distrugere.
În spectacolul Decalogul lui Hess, Nicu Mihoc nu interpretează un personaj: el îl locuiește, îl transfigurează. Rudolf Hess, adjunctul lui Hitler, apare pe scenă nu ca un monstru, ci ca un om cu traume explicabile, justificări sofisticate și cu lucidități înfricoșătoare. Într-un one-man show hipnotic, Mihoc dezvoltă un stil de joc bazat pe forța privirii, pe intensitatea monologului: el este singurul actor de pe scenă, iar privirea publicului nu are unde fugi. Nu există repere morale externe, nu există contrapondere. Spectatorul este forțat să stea față în față cu răul care se poate exprima coerent, elegant, aproape seducător. Da, te scuturi cât să nu simți o atracție nebănuită.
Mihoc lucrează cu o precizie chirurgicală în dozarea energiei, pendulând între reținere și izbucniri, între calmul doct și sarcasmul virulent. Corpul său este încordat ca o linie de tensiune între două planuri: omul și ideologia. El nu caută empatia spectatorului, dar nici nu o respinge violent. Dimpotrivă, jocul său seduce intelectual, stârnește curiozitatea și apoi, brusc, aruncă privitorul într-o prăpastie de oroare morală. Această forță de atracție vine dintr-o asumare totală a personajului: Mihoc retrăiește personajul în forme aproape mitologice, între delirul de grandoare și tăcerea infractorului care știe că nu mai poate fi iertat.
De-a lungul spectacolului, atitudinea lui Hess suferă o metamorfoză subtilă, dar esențială. La început, avem de-a face cu un personaj arogant, convins de justețea acțiunilor sale, într-o retorică deșănțată, aproape religioasă. Nicu Mihoc accentuează această fază printr-un ton autoritar, o privire fixă, o corporalitate rigidă și discursuri livrate cu o emfază calculată. Pe măsură ce monologul avansează, însă, fisurile apar: ezitări minuscule, tăceri mai lungi decât e necesar, un tremur în colțul gurii, o privire care se abate, ca o vină refuzată. Vocea calculată, domoală, aproape pedagogică, face mesajul și mai înspăimântător, amintind de personajele malefice din Kubrick. Se refuză orice formă de patetism prin evitarea tentației de a „umaniza” personajul prin suferință vizibilă. Hess nu suferă pentru ce a făcut, ci, mai degrabă, pentru că nu mai este ascultat.Această turnură interioară este redată credibil de actor, care nu lasă total personajul în sfera monstruozității, ci îl lasă să se afunde într-un spațiu moral confuz. Nu recunoaște vina, dar pare că începe s-o înțeleagă. Nu regretă faptele, dar recunoaște prăbușirea.
Hess, Dumnezeu sau Diavol? Aici se află centrul întrebării etice și regizorale a spectacolului: este Rudolf Hess un Dumnezeu decăzut, un profet al distrugerii sau un diavol cu mască de birocrat? Nicu Mihoc, prin interpretarea sa, refuză un răspuns simplu. Într-o clipă pare un mesia apocaliptic, într-alta un bătrân obosit, rătăcit în propriile justificări. Acel balans între omnipotență și vulnerabilitate creează un spațiu de reflecție morală profundă: răul nu este mereu grotesc sau monstruos, ci poate fi seducător și inteligibil, purtând chipul unui om cu idealuri și cultură, cu resemnări și traume. Această ambiguitate este redată cu o măiestrie tulburătoare. Mihoc nu se teme să fie detestabil, dar nici nu mizează pe șocul grotescului.Actorul evită emfaza religioasă gratuită, dar știe să manipuleze sonoritatea poruncilor astfel încât fiecare dintre ele să cadă greu asupra conștiinței spectatorului. „Să nu ai alți dumnezei în afară de Führer” devine o sentință glacială, „Să nu ucizi… decât inamicii poporului” sună ca o rugăciune pervertită.Ultimul moment al piesei, în care Hess pare să fie confruntat cu o instanță tăcută și invizibilă, plasează întreaga acțiune într-un cadru metafizic. Lumânările care ard, masa pusă pentru doi, și imposibilitatea dialogului transformă scena într-o cină a judecății, poate o parodie a Cinei cea de Taină, poate un eșec al comunicării finale.În lipsa unui verdict explicit, piesa închide cercul într-o tăcere simbolică: fie că Hess este condamnat, fie că este ignorat de divinitate sau istorie, rezultatul este același, o golire de sens a suferinței și a moralității.
„Decalogul după Hess” este o piesă de o forță ideatică și morală rar întâlnită în dramaturgia românească contemporană sufocată de povești lacrimogene la persoana întâi. Alina Nelega propune un teatru al confruntării incomode, în care spectatorul este obligat să-și reexamineze propriile repere etice. Printr-o construcție dramaturgică subtilă și o voce scenică tulburătoare, textul oferă o meditație asupra fragilității morale în fața ideologiilor absolute. Hess devine un personaj tragic tocmai prin credința în propriul „cod etic”, ceea ce face demersul dramaturgic cu atât mai tulburător. El ne obligă să privim răul în față, nu prin intermediul istoriei abstracte, ci printr-un om viu, pe scenă, care vorbește calm, rațional, chiar tandru. Spectacolul nu cere empatie, ci luciditate, luciditatea de a recunoaște iadul din noi.
Decalogul după Hess
de Alina Nelega
Cu Nicu Mihoc
Regia: Gabi Cadariu
Un spectacol produs de Teatrul Ariel Underground și Teatru-Liga