LECȚIA a început înainte să bată gongul. Lumina zdrențuită, chipurile ascunse sub măști, priviri ce nu puteau ține loc de zâmbete, tăcere, prea multă liniște. Și nu era liniștea sfântă dinaintea unui spectacol. Chipurile noastre reflectate în ecranul de pe scenă erau cenușii, fantomatice, iar glasurile noastre„ansambluri pur iraţionale de sunete, lipsite de orice sens, dar tocmai de aceea capabile să se menţină fără riscuri la mare altitudine în aer”. Nimeni nu vorbea, nici măcar șoptit, doar Kafka îi făcea lui Ionesco un semn discret.
Scena (Scenografia: Carmencita Brojboiu) clocotește de roșu purpuriu. Un tron imperial domină spațiul, îl bănuiești a fi însemnul puterii, dar și al torturii, pentru că tortura nu poate izvorî decât din raporturi inegale de forță. Colivii acoperite cu materiale roșii, împrăștiate peste tot ascund păpuși stricate. Camera de filmat , ecranul, sunt membre rupte ale unui Big Brother atent privitor .
Marie (Catrinel Dumitrescu) intră pe scenă și ne privește cu condescendență, superioritate, afișând o înțelegere astrală. În costumul ei auster este un amestec de Casandră și de Mrs Danvers ce adulmecă tragedia la care vom lua parte, dar nu încearcă să o prevină. Ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla. E de ajuns să-i auzi zgomotul tocurilor, să îi captezi privirea înghețată , să îi auzi vocea seacă și realizezi că ea este doar un cronicar fidel al unui soi de odisee interioară. Profesorul va ucide de fiecare dată și de fiecare dată se va întoarce spre ea pentru a-i capta mila și a-i oferi justificarea crimelor sale.
Intrarea în scenă a Profesorului (Gabriel Răuță) se face în acordurile celebrei Nessum dorma. Întreaga coloană sonoră aleasă de regizorul Felix Alexa, trecând de la Puccini la Mozart este doar aparent în contradicție cu povestea de pe scenă. Suntem în lumea absurdului, deci, de ce așteptăm consonanțe și congruențe? De ce nu am ucide fredonând aria lui Figaro?
Eleva( Cristina Juncu), adorabilă cu codițele ei împletite regulamentar și cu bretonul tăiat perfect se depărtează de tiparul Lolitei lui Nabokov. Nu i-am simțit deloc șiretenia, nicio umbră provocatoare sub masca inocenței, ci mai degrabă o infatuare infantilă, o instabilitate supărătoare. Actrița își construiește personajul în două faze.Mai întâi pare o puștoaică răsfățată și dornică să topească etapele învățării pentru un doctorat total. Un pic arogantă, jucăușă, intrigată de camera de filmat încearcă să intre în grațiile profesorului nu pentru a-l seduce, ci pentru propria ei vanitate. Poate cea mai frumoasă scenă din piesă este cea în care Eleva, apropiindu-se de o colivie ridică o păpușă mutilată și intuiește pentru prima dată ce se va petrece. Atunci se aude pentru prima dată țipătul sfâșietor, alarmant„Mă dor dinții!”, ce are în el disperare, groază, presentimentul unui final imposibil de evitat. E atât de expresivă fața Cristinei, mimica ei se transformă treptat zugrăvind toate stările prin care trece: entuziasm, ambiție, amuzament, iritare, enervare, neliniște, spaimă, resemnare, renunțare. Creșterea în intensitate a durerii de dinți este invers proporțională cu putere de rezistență. Anihilată complet fizic și psihic, Eleva moare înainte de a fi ucisă.
Deși pe scenă sunt trei personaje, nu le regăsim în „triadă nevrotică”: victimă, călău, salvator, chiar dacă între cele trei personaje s-a creat o oarecare dependență. Eleva este Victima, dar Marie doar mimează rolul Salvatorului. Profesorul este Călăul, dar și un tip de homo demens care își ascunde intențiile și comportamentul agresiv, simte vulnerabilitățile victimei, le speculează, căută stimuli care să îi genereze stări de bine.
Gabriel Răuță este familiarizat cu roluri psihologice în care eroul se izolează sub apăsarea mai multor frici, într-o stare totală de insecuritate. Mă gândesc la rolul Max, din piesa Panică, dar și cu roluri de profundă introspecție, cum este cel din Iona, ambele piese producții Nottara. Intuindu-i trecutul de abuz și neglijare, hipersensibilitatea la respingere și singurătate, Profesorului nu-i ierți crima, dar găsești explicații pentru absența empatiei și a sentimentului de vinovăție, pentru lipsa remușcarii și a oricărui conflict interior cu privire la suferința provocată .
În volumul „Lecția, o meditație cu șapte teme“ de Octavian Saiu, publicat la Editura Nemira, autorul afirma: „De atunci, de la premiera din 1951 și până astăzi, Lecţia rămâne o veritabilă lecţie de teatru cu şapte teme mereu contemporane: violenţă, sexualitate, politică, magie, manipulare, pedagogie și… teatralitate”. Care dintre aceste teme răzbate pregnant în montarea lui Felix Alexa? Aș putea alege din cele șapte violența și sexualitatea. Mi-aș permite să adaug boala, demența unei lumi care se dezintegrează mai mult decât să se integreze și frica ce alimentează constant nebunia. Psihologii spun că: „Înlăuntrul oricărei ființe umane se dă un război între bine și rău, război care nu poate fi câștigat niciodată.”. Lumea noastră pare a fi pierdut rațiunea Binelui, convertind Răul în Bine, pervertind mecanisme și legi vechi ale Firii. Până și Cuvintele încărcate de sens „cad îngreunate de înţelesul lor, cuvinte care sfârşesc întotdeauna prin a pieri, prăbuşindu-se…”
LECȚIA nu s-a sfârșit și nimeni nu știe când și cum se va sfârși. Îi simțim „marele simptom”, vorbim de„marea resetare”, pierdem din ce în ce”marile speranțe”. Rămâne lumea noastră mică, un cerc strâmt, o colivie absurdă în care chiar dacă ușița rămâne deschisă, zborul parcă a murit.
LECȚIA
TEATRUL NOTTARA
de Eugène Ionesco
Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi
Regia, ilustrația muzicală și light-design-ul: Felix Alexa
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Distribuția:
Profesorul – Gabriel Răuță
Eleva – Cristina Juncu
Menajera – Catrinel Dumitrescu