O idee inspirată nu devine automat o piesă de teatru captivantă, oricât de buni ar fi interpreții ei. Nu este prima dată când partituri actoricești remarcabile trag după ele texte goale, cu momente anoste departe de orice conflict dramatic, cu vulgarități gratuite, fără niciu mesaj estetic.
Premiera „Povestea personajelor mele pierdute” de la Teatrul Dramaturgilor Români, text și regie Iris Spiridon, sugerează că viața și gândurile autorului sunt importante pentru înțelegerea operelor pe care le-a produs, subliniind și ideea autorului ca auctoritas.
Într-un spațiu înțesat de cărți, un scriitor celebru (Șerban Gomoi) acordă săptămânal audiență cu personajelor sale. Situația se complică întrucât apar personaje din cărțile altor autori. În scenă intră doamna Chatterley (Andreea Bibiri) ce își dorește un nou episod erotic cu amantul ei, un călugăr anxios (Conrad Merincoffer) dintr-o povestire a lui Tolstoi, un frate( Alexandru Voicu) și o soră( Rodica Ionescu) într-un conflict legat de figura parentală. Textul șchioapătă, abundă de repetiții(„Cine mai citește in lumea asta?”), platitudini (gen”Dumnezeu este iubire”),ajungând să plictisească spectatorul, în ciuda oricărui efort din partea actorilor.
Șerban Gomoi ( un actor expresiv, pătrunzător, charismatic, hipnotic privirii în orice rol interpretat) este și naratorul-personaj cu o perspectivă subiectivă asupra evenimentelor narate, și narator-martor(trecând de la relatarea la persoana I și relativa implicare la absența din întâmplarile prezentate), dar cunoaște gândurile personajelor, intențiile acestora, îmbrăcând și haina naratorului atotștiutor si obiectiv.
Nu lipsa talentului, a subiectelor pare a fi problema scriitorului, ci încercarea personajelor de a ieși din carte, abandonarea destinului creionat și încercarea de a-l schimba. Personajele-narator ce realizeaza o identitate între planul naratorului si personaj îi invadează acestuia spațiul și mintea, aruncându-l într-o lume a interogațiilor despre rostul creației, menirea scriitorului, relația cu Divinitatea. Cine este Dumnezeul cui? Imaginile din interiorul fiecărui personaj, vulnerabilităţile interne şi acele externe tulbură mintea scriitorului ce începe să se îndoiască de menirea operei sale.
Rămân după spectacol cu bucuria reîntâlnirii cu Șerban Gomoi, Alexandu Voicu și Conrad Merincoffer și cu mesajul regăsit într-o destăinuire a scriitoarei Ioana Pârvulescu: „Dacă e un demiurg, scriitorul e mai degrabă unul cioranian, pentru că rareori o creație iese așa cum ar vrea el. Iar dacă demiurgul ar fi ca un scriitor, ar fi destul de rău, să ne gândim doar la chinurile prin care trec bietele personaje pentru ca romanul să iasă bine. Dar întotdeauna personajele ajung să preia controlul. Cred că n-ar ieși bine o carte în care scriitorul nu știe să le asculte, să le lase să se răzvrătească.”
În rest, „păduri ce-ar fi putut să fie”.
POVESTEA PERSONAJELOR MELE PIERDUTE
Text & regie: IRIS SPIRIDON
Cu:ȘERBAN GOMOI, CONRAD MERICOFFER,ANDREEA BIBIRI,ALEXANDRU VOICU,RODICA IONESCU