În mașină, spre casă, după ce-am văzut spectacolul din cadrul Stagiunii de Teatru Politic 2020, am dat drumul la radio și am avut senzația că teatrul continuă și după lasarea cortinei. Aceleași știri, aceleași frici, aceleași particularități care ne fac să fim unici și de neînțeles pe harta Europei, aceleași idei fierbinți și contradictorii clocotind în capetele noastre veșnic înfierbântate. M-am întâlnit prima data cu stilul (sau crezul) regizorului David Schwartz pe scena Teatrului Evreiesc în „Corp străin”. În aceeași abordare puzzle de situații, de data aceasta departe de orice imaginar, David Schwartz în colaborare cu dramaturgul Mihaela Michailov au curajul de a vorbi franc, incisiv despre cel mai vulnerabil subiect al momentului, criză sanitară provocată de SARS-CoV-2 în sistemul de sănătate din România, cu influențele ei extinse și adânci asupra mentalității și comportamentului individual și colectiv.
Spectacolul jucat la Centrul de Teatru Educațional Replika se inspiră în principal din realități autohtone, multe mediatizate și comentate îndelung de opinia publică:
– teribilismul politicianului Viorel Cataramă care a îmbrățișat persoane infestate pentru a-și proba teoriile des trâmbițate despre inexistența sau inofensivitatea virusului
-demisia doctoriței împreună cu asistentele sale de la o Secție de Terapie Intensivă
– achizițiile de mobilier pentru parcuri, făcute de Primării în plină criză de resurse sanitare
– clinica privată de dializă care a reprezentat un focar de infecție și o sursă de moarte, în ciuda prezenării în culori trandafirii a condițiilor de îngrijire
-colonia romă de la marginea unui oraș unde 800 de romi au utilizat doar 6 dușuri
„Capete înfierbântate 2020” nu se limitează în a se inspira din realitatea, ci combină realul cu ficțiunea imaginând un discurs cald și plin de compasiune al unei îngrijitoare românce dintr-un cămin de bătrâni din Italia, altul cinic și disperat al unui medic ce găsește o formă inedită de protest împotriva subfinanțării sistemului public de sănătate sau o confesiune tristă a unui cadru sanitar nevoit să părăsească locuința închiriată pentru că lucrează în mediu „contaminat”.
De la fapte individualizate, de la îmbinări meșteșugite ale dramelor personale cu cele colective, spectacolul arată cu degetul în acel fel pe care doar teatrul social o poate săvîrși către toate tarele sistemului medical, dar și politic: subfinațarea, decalajele public-privat, populismul, somnul de veci al administrației publice, mass-media aservită intereselor financiare, goana după profit, teoria conspirației globale și victimele ei naive, supraaglomerarea serviciilor medicale publice, deficitul de personal medical calificat, ignoranța pacienților, căpușarea structurilor publice, corupția extinsă.
Printre aceste cadre de viață (și de moarte) se preumblă o umanitate tristă, bezmetică, manipulată care își rostește spovedania într-o colonie penitenciară în care uneori este încuiată cu forța legii și a destinului, alteori intră de bună voie mânată de ignoranță sau vanitate. O umanitate cu sufletul și creierul fragmentate nu poate evolua sugestiv decât într-un spațiu improvizat, un beci haotic al sentimentelor și rezolvărilor sociale, cu trimiteri la existența noastră parcă suspendată arbitrar de un cuier șchiop al destinului colectiv sau vârâtă fără voie într-o cutie neagră a istoriei contemporane (scenografia: Irina Gâdiuță ). Coregrafia lui Mihai Mihalcea permite completarea scenografiei prin mișcări febrile, gesturi automatizate, împietriri sugestive ale trupurilor lipsite de reacție, trupuri îmbrăcate impersonal în alb sau negru, mișcate de o perspectivă cognitivă fără nuanțe.
Pe scenă toată panoplia de personaje și caractere este susținută de patru actori. Tinerele Maria Sgârcitu și Teodora Rategan (ele sunt și realizatoarele fondului sonor care detensionează momentele dramatice sau potențează discursurile tragic-comice) apar ca variante, umbre sau fragmente din pesonalitatea personajelor principale. Despre Alexandru Potcean pare banal și inutil să mai vorbești la superlativ. În orice ar juca, de la teatrul minimalist la mari producții clasice, de la roluri multiple în același spectacol(„De vânzare”, piesele de la Replika) sau mari creații („Pădurea spânzuraților”, „Tipografic majuscul”), Alexandru Potocean cucerește, captivează, duce greul oricărei scene, fără a minimaliza ansamblul. Cinic și voit idiot în rolul politicianului, blazat și disperat în personajul fictiv al doctorului ce alege o formă inedită de protest împotriva lipsei de materiale sanitare, uman în postura tânărului asistent dat afară de proprietara apartamentului sau aceea a omului simplu venit să își ridice mama de la morgă, actorul posedă acel dar de a pendula versatil între comic și tragic, lăsând emoției și empatiei spectatorului rolul de moderator.
Pe linia interpretării actoricești, marea mea bucurie a fost întâlnirea cu actrița Oana Rusu! Mi-am cerut mie însămi iertare că nu am văzut-o în mai multe piese după„Marea rușine”de la Excelsior. Oana este fără cusur în scenele în care personajul său își arată compasiunea față de durerea altora, ține echilibru între vulnerabilitatea și luciditatea femeii de etnie romă saracă și marginalizată, dar inteligentă și nonconflictuală, are umorul acela fin care îți lasă și nu îți lasă lacrima să curgă, are puterea privirii în tine, are rezistență și expresivitate fizică, are tot ce ar trebui să o facă să fie mult mai cunoscută decăt este acum.
Finalul piesei este voit tezist, cu trimiteri shakesperiene la Richard al III-lea și Macbeth (Ion Iliescu, doar el, apare bântuit de victimele sistemului medical românesc). De aici întrebările curg șuvoi. Să fie momentul mai 1990 cauza inițială a răului generalizat? Suntem vinovați ca indivizi sau ca societate în ansamblu? Vinovatia individuală este o stare la nivel imaginar? Explicația freudiană a „externalizării vinovăţiei” răpește vinovăției dimensiunea individuală? Cât de greu ne este să acceptăm diferenţa dintre vinovăţie şi responsabilitate care poate deveni colectivă? Întrebările spectatorului par a fi răspunsul la întrebările autorilor:„ Ce înseamnă să faci teatru astăzi?Ce propui şi ce primeşti în astfel de întâlniri? Care este miza unui astfel de demers?”. O miză esențială, aș conchide: încerci să fii om, să înțelegi, să îți pese.
CAPETE ÎNFIERBÂNTATE 2020
Regia: David Schwartz
Text: Mihaela Michailov & David Schwartz
Cu: Alexandru Potocean, Oana Rusu, Teodora Retegan, Maria Sgârcitu
Scenografia: Irina Gâdiuță
Muzica: Teodora Retegan & Maria Sgârcitu
Mișcarea scenică: Mihai Mihalcea
Colaboratoare documentare: Dora Constantinovici
sursă foto pag.fb Stagiunea de Teatru Politic 2020