Pe o scenă neagră rotativă, R.(Raskolnikov sau oricine altcineva) rememorează amintirea de la șase ani, când un căluț a fost ucis cu cruzime de o haită de țărani beți. Într-o alergare inversă sensului rotației scenei, de parcă ar alerga împotriva întregii umanități strâmbe si crude, pe R.îl arde amintirea din copilărie, îl rănește încă. La doi pași de tine, coșmarul personajului îți intră în creier, îți biciuie pielea și simți nevoia acută de aer proaspăt . Nu ai unde fugi, pentru că ești efectiv îngrădit de ștăngi metalice care îți limitează spațiul de mișcare. Este cel mai dostoievskian moment al spetacolului. Ulterior, alunecăm în atemporalitate sau universalitate geografică. La a doua vizionare a piesei emoția s-a dat la o parte din fața lucidității, lăsând-o să disece pe alte coordonate spectacolul.
Una dintre cele mai simple, dar sugestive scenografii văzute în ultimul timp(scenograf Tudor Prodan), când minimalismul inundă scenele desori doar cu sărăcie de idei și simboluri. Pe turnanta neagră ce se învârte din când în când se află doar un birou vechi și două scaune, ca un cadru de care te lovești des când vizitezi Muzee ale comunismului. Spectatorii sunt asezați pe scenă, pe două laterale și în fața acesteia, devenind martorii asistenți ai anchetei ce se va derula timp de o oră. Din tavan înainte de începerea piesei coboară bare metalice inegale ca lungime, unele cu lumini, toate în balans .Câțiva spectatori se sperie și se feresc la coborârea barelor ce încep să îți îngrădească propriul spațiu. Te simți permanent în alertă, ușor inconfortabil. Desori lumina cade direct pe chipul spectatorilor ce devin din martori muți, potențiali urmăriți. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Alternanța de umbră și lumină(sound design-Aida Šošić, light design-Bogdan Gheorghiu) uniformizează, șterge granițele scenă-realitate, despuind povestea de firul narativ al romanului, proiectând-o într-o lume a ideilor
Îmbrăcați în haine neutre, un costum gri elegant și larg, P / Porfiri Petrovici (Radu Iacoban) și pantaloni negri cu o bluza de trening roșie R / Rodion Romanovici Raskolnikov (Ionuţ Vişan) cele două personaje simbol pentru tipologiile anchetat-anchetator experimentează acel “comportamentul aparent” denumit astfel de Skinner manifestat prin reacţiile exteriorizate ale organismului: limbajul gestual, activitatea de mişcare a membrelor sau a corpului, expresivitatea feţei etc.(coregrafia Ștefan Lupu). În pânda lor frenetică, R și P dezvăluie prin mijloace actoricești de mare finețe alte modificări interne, legate de procesele gândirii, emoţiei, limbajului, uneori neobservabile, izvorâte din acel „comportament interior” cum mai este denumit de Harlow şi Stagner (micromişcările laringelui în limbajul intern, activitatea ritmului cardiac modificat ca răspuns la o incitare, modificările volumetrice ale vaselor sangvine).
Regizorul Radu Iacoban urmărește două direcții. Prima se referă la dezbaterea de idei, doar comportamentul izvorăște mereu dintr-o motivație ce dă sens căutării.2+2=5 se menține în sfera contradicțiilor ideatice dostoievskiene:ideea naturii superioare a anumitor oameni, limitele ticăloșiei omenești, drepturile exacerbate ale conducatorilor în dauna celor mulți, ideea cesarismului, ideea napoleoneana, ideea supraomului ! „Puterea nu se dă decât aceluia care îndrăzneşte să se aplece s-o ridice.” pare a fi mottoul existenței lui R., iar scuza faptelor sale credința că „Omul e ticălos! Și ticălos e și acela care-l face ticălos pentru asta”. P.este interesat de personalitatea eroului, de „ideile” lui, analizează lipsa de credință în Dumnezeu, viziunea asupra lumii materialiste, nihilismul. Lui P.i se potrivesc cuvintele „Cel care are putere, care are mintea și sufletul tare, acela domnește peste ceilalți!”, pentru că, prin atitudini diverse, îmbrăcând roluri diferite(prieten, duhovnic, părinte), P.deține puterea în relația dintre cei doi.
Astfel ajungem la a doua direcție regizorală, jocul inteligenţei, materializat în duelul anchetat-anchetator, purtat cu arme psihologice. Poziţia dominantă în această luptă o deţine P.care are posibilitatea de a-l ține pe R. sub observație, de a observa acele indicii psihologice ale stării de emotivitate. Jocul lui R.se centrează pe sublinierea fricii ca emoție generală, anxietatea ce are repercusiuni vizibile(accelerarea ritmului cardiac, exces de adrenalină, serotonină, transpiraţie, deplasări oculare rapide).
P.pare a fi un maestru al adaptării, percepţia permițându-i orientarea printre indicii, gândirea determinând anticiparea unui efect posibil pornind de la anumite cauze şi condiţii, memoria stocând informaţia utilă. În relația cu suspectul, pe care l-a „mirosit”, adresează întrebări neaşteptate, fără vreo legătură aparentă cu cauza cercetată sau întrebarilor de detaliu, utilizează tactica ascultarii sistematice sau tactica întâlnirilor surpriză. Cum R. Pare o persoană sensibilă, roade dă mai ales tactica complexului de vinovație, ce constă în adresarea alternativă de întrebări care conțin cuvinte afectogene (critice) privitoare la crimă, la rezultatele ei, la persoanele implicate (numele victimei, bunurile sustrase după omor etc.) și a unor întrebări neutre.
Ancheta se desfășoară în plan deschis, datele despre infracţiune sunt cunoscute atât de infractor, cât și de anchetator. Cu un joc cuceritor, cu o forță de a domina confruntarea precum un prădător își mână prada în capcană, P.îmbină abil calitățile mai multor tipuri de anchetatori fiind pe rând anchetatorul amabil, anchetatorul autoritar, cel vorbăreţ, chiar și anchetatorul patern. În măsură a descoperi trăsăturile de personalitate ale lui R., manifesând echilibru emoţional, am putea să îl caracterizăm ca fiind un „actor înnăscut”!
R.cedează teren vizibil în confruntare, totul se năruie, comportamentul simulat nu mai poate ascunde sau falsifica realitatea. Reactivitate accentuată se îmblânzește, excitabilitatea, iritabilitatea, agresivitatea amorțesc. Una dintre formele de simulare, o constituie, atunci când este comunicată prin limbaj, minciuna. J.J.Rouseau definea minciuna astfel: ”a minţi înseamnă a ascunde un adevăr ce trebuie dat în vileag; trecerea sub tăcere a acelor adevăruri pe care nu ai obligaţia de a le face cunoscute nu înseamnă a minţi”. Pentru R.credința este o minciună, proiectul său de viață, speranța, tot.
Barele grele s-au ridicat, ar fi trebuit să se simtă cerul. Nu am atins Dumnezeirea! M-a bucurat rece și lucid Adevărul. Și mi s-a făcut dor, tare dor de Sonia.
2+2=5
Teatrul Mic
adaptare după „Crimă și pedeapsă” de F.M. Dostoievski
Traducerea-Adriana Liciu
Regia și versiunea scenică-Radu Iacoban
Scenografia-Tudor Prodan
Sound design-Aida Šošić
Light design-Bogdan Gheorghiu
Coregrafia-Ștefan Lupu
Distributie
R-Ionuț Vișan
P-Radu Iacoban