Va crea dispute, va inflama mișcările feministe, i se vor distorsiona sensurile de bază, va enerva, va valida și invalida opinii, va încinge comentarii pe rețele de socializare. Se vor întâmpla toate acestea dacă OLEANNA lui David Mammet pusă în scenă la Teatrul de Artă va avea un public larg.
Cu o problematică teribil de actuală în epoca #MeToo, spectacolul va fi privit din multe perspective: iluzia egalității, luptă brutală pentru putere și control, hărțuirea sexuală, corectitudinea politică, savoarea răzbunării. Am citit că după prima avanpremieră a filmului „Oleanna” în 1992, la un teatru de la Universitatea Harvard, Mamet a fost agresat de un grup de studenți furioși, fiind acuzat de„iresponsabilitate politică”. În linii mari, povestea este amplasată într-un campus american, unde o studentă pe cale de a pierde un examen cere o audiență intempestivă profesorului examinator pentru a-și rezolva situația. O întâlnire aparent inofensivă între un profesor și studenta sa se transformă într-un coșmar care periclitează cariera profesorului, întrucât studenta depune o plângere pentru hărțuire sexuală împotriva lui, plângere ce va stopa procedura titularizării.
Scenografia semnată de Alma Ungureanu imaginează interiorul unui birou cu iz conservator. Culorile sunt pale, de bun gust, așa cum sunt și hainele celui care îl deține(costume Monica Florescu). În acest spațiu intim, apariția fetei în haine largi și impersonale dă impresia de imixtiune. Biroul nu este doar un spațiu apartinând școlii, ci mai degrabă o prelungire a interiorului domestic în care profesorul își poate da nestingherit telefoane de familie, își poate rezolva micile sau marile probleme organizatorice
Ce-a mai rămas din clasica relație profesor elev bazată pe autoritate unilaterală? Cărui Zeu slujește Educația, celui al cunoașterii sau al egalității? „Nu sunt tatăl tău”, îi spune lui Carol profesorul lui Mamet. „Vreau înțelegere!” strigă ea mai târziu la el.
Cine este Carol? O studentă ștearsă, mereu în ultima bancă, introvertită, complexată de propriile limite? O femeie frustrată ce își pilește colții feminismului în fața unui bărbat inteligent care o intimidează? Un copil sensibil care ia în piept inegalitățile universitare? O exponentă a luptei pentru egalitate și echitate? Ne-am putea duce cu gândul la noțiunea de „acțiune afirmativă”, acea politica de a favoriza explicit cei care tind să sufere de discriminare, în special în ceea ce privește angajarea sau educația; este un tip de discriminare pozitivă care urmărește să contracareze efectele discriminării negative tradiționale pe care un segment din populație tinde să le sufere. Ce vrea de fapt Carol? Să învețe, să treacă examenul sau să înțeleagă?
Profesorul este conturat în termeni rigizi și sobri, o reminiscență a profesorului omniscient, convins că educația înseamnă construirea unor concepte mentale, trecerea de la transmiterea cunoștințelor la reconstruirea acestora prin învățare adaptivă, activă. În viziunea lui Bogdan Budeș profesorul își iubește meseria, păstrează standardele firești unor studii universitare, crede în iluminarea generală prin cunoaștere. Preocupările sale mic burgheze de a-și cumpăra o casă mai mare, de a fi un soț implicat fac parte dintr-un firesc al vârstei, al poziției sociale.
Impecabil duelul actoricesc, în trei reprize ce aduce a structura unui concert clasic. Confruntarea dintre cele două personaje este atât de bine întreținută regizoral, încât ritmul, dinamica sunt asigurate, fără a fi nevoie de niciun adjuvant precum lumini, muzică, proiecții.
Lucian Pavel își construiește personajul matur, echilibrat, în tonuri calme, reținute, fiind foarte discret în mijloace de joc exterioare. În prima parte tonul este calm, reținut, îngăduitor. Limbajul elitist nu pare ostentativ, fiind o prelungire naturală a gândirii. După depunerea plângerii, jocul se precipită, hainele par din ce în ce mai neglijente, lăsând treptat ca furia să izbucnească în violențe verbale și fizice. Materialismul și ambiția sa lumească răzbat din conversațiile la telefon, în timp ce încheie afacerea cu o casă, simbolul succesului său profesional. Siguranța dată de garanția pe viață a unui loc de muncă nu îl transformă direct într-un complice al conformismului.
Cristiana Luca are inițial o postură fragilă, de animal speriat. Își frânge mâinile, înregistrează orice zgomot și orice informație, pare plăpândă și neajutorată, se agață de caietul de notițe ca de esența cunoașterii. Odată ce reclamația a fost făcută, postura personajului se schimbă, devine mai înaltă și mai fermă. Limbajul ei corpului este mai elocvent decât cuvintele. Ea continuă să scoată cuvintele din context, să ignore sensul metaforic al cuvintelor, oferind o mostră strălucită de analfabetism funcțional. La final, într-o perorație ce dă frisoane, aduce în discuție „grupul” ei, intensifică acuzele într-o manieră absurd totalitară. „Faceți parte dintr-o ierarhie protejată care vă răsplătește”, spune ea, devoalând o invidie mocnită. Prezența scenică a tinerei actrițe Cristiana Luca este o reușită, jocul ei nuanțat fiind vinovat de antipatia pe care începi să o simți față de personaj.
Spectacolul prin jocul actorilor nu are nici un moment de scădere a tonusului pe scenă sau de pierdere a interesului în sală, nici chiar atunci când deznodamântul este previzibil.
Da, am ținut partea profesorului! Da, cred că nu oricine are vocația, puterea, abilitatea, capacitatea de a finaliza studii superioare și că nivelarea în jos este cel mai mare pericol al timpurilor noi. O să îmi invit prietenele profesoare în mediu academic să vadă piesa. Apoi o să le întreb ce mai pot ele face. Să conducă studenții pe drumul spre autoreglare, verbalizare și controlul impulsurilor, anxietății, furiei, depresiei, să îi facă să recunoască doar punctele tari pentru a-și mobiliza sentimentelor pozitive în legătură cu sine și munca depusă? Să fie doar niște furnizori de empatie și înțelegerea punctului de vedere al celuilalt ? Să lucreze într-o comunitate academică unde scopul este doar incluziunea și nivelarea diferențelor?Cum rămâne cu EXCELSIOR?
OLEANNA
de David Mamet
Traducerea: Andreea Vulpe și Cristi Juncu
Regia: Bogdan Budeș
Cu: Cristiana Luca și Lucian Pavel
Scenografia: Alma Ungureanu
Costume: Monica Florescu
Fotografie și grafică: Dan St. Andrei
O producție a Teatrului de Artă București, cu sprijinul Asociației Împreună pentru o Viață mai Bună