CERCURLILE ÎNCREDERII/ Jocul de-a noi înșine
Încrederea este, conform definiției din dicționar, acțiunea de a se încredere în cinstea, bună-credința sau sinceritatea cuiva, precum și siguranța de a-i încredința orice secret, orice misiune. Societatea contemporană, modelată de viteză, presiune și suprasaturație informațională o transformă într-un act inițial de curaj care presupune o anumită deschidere și o atitudine pozitivă a ta, la care nu știi dacă ți se va raspunde pozitiv sau nu, dar pe care ți-o asumi și o faci. Ca să poți „da” cuiva ceva din tine, în primă instanță te bazezi pe instinct, pe ceea ce simți referitor la celălalt, și nu pe ceea ce știi despre el. Suspiciunea, cu rădăcini în instinctul de conservare, s-a extins până la a contamina comunicarea cotidiană: părintele își suspectează copilul, profesorul elevul, cetățeanul autoritatea și invers.Transparența e adesea mimată, sinceritatea devine un act aproape revoluționar, iar capacitatea de a avea încredere în celălalt, dar și în propriile percepții, devine un exercițiu al umanității însăși.
Spectacolul Cercurile încrederii, de la Teatrul Apropo, după textul lui Radu Popescu, câştigător al Concursului Naţional de Dramaturgie (ediţia 2017) aduce în prim-plan universul adolescenţei, al relaţiei dintre liceeni şi cadrul didactic/mentor, dar şi tema încrederii: acordată, refuzată, pierdută. Radu Popescu construiește un microcosmos al lumii contemporane sub forma unei trupe de liceeni ce repetă un spectacol de teatru, un laborator al sincerității, al greșelii și al descoperirii de sine. Profesorul, figura adultului care încearcă să medieze haosul și neliniștea adolescenței, se confruntă cu propriile limite, la fel cum tinerii descoperă că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci o formă de autenticitate.Se„povesteşte”despre construcţia unui spectacol pe celebra piesă a lui William Shakespeare ‹Romeo şi Julieta›”, de aici invitaţia la dialog, atât între adolescenţi şi adulţi, cât şi între generaţii cu întrebarea „Câtă încredere putem să avem în oameni?”
A mai existat o punere în scenă la Timișoara, în articolul de pe site-ul Teatrul Naţional “Mihai Eminescu” Timişoara evidenţiondu-se că nu e doar despre „maturizarea a cinci liceeni”, ci despre „procesul de maturizare pe care ar trebui să-l traverseze o întreagă societate” care nu e atentă la nevoile noii generaţii.
Punctând tensiuni interioare și distanțe sociale, spectacolul Cercurile încrederii explorează fisuri intime și colective cu o luciditate tandră, transformând tema încrederii într-o oglindă a relațiilor dintre generații, dintre autoritate și libertate, dintre frică și curaj. oferă un spațiu de reflecție acolo unde vulnerabilitatea devine din defect, o formă de frumusețe profund umană.
Temă relevantă și contemporană este un puncte forte al spectacolului, alături de text şi construcţie dramatică recunoscute de Juriul din 2017. Textul lui Radu Popescu a fost ales câştigător pentru că, în arbitrajul juriului, „parcursul de la idee la text dramatic”, „personaje bine conturate” şi „situaţii veridice, dar şi comice” au făcut diferenţa.
O trupă de liceeni pasionați de teatru are sprijinul conducerii liceeului care aduce în școală un actor profesionist pentru a pregăti un nou spectacol.Cercurile încrederii este unul din jocurile propuse de actorul carismatic care vrea să instituie, cel puțin declarativ, un climat de încredere între membrii săi. „Oricine este în interiorul acestui cerc este protejat, este egalul, colegul nostru, prietenul nostru. Și îi dorim tot binele din lumea, ca și pentru noi înșine. Când acest cerc se rupe putem să mergem oriunde de aici, să facem ce dorim. Putem nici să nu ne mai salutăm pe stradă dacă așa considerăm. Când suntem însă înăuntru suntem complet deschiși către toți ceilalți care au pășit în cerc. Și astfel întotdeauna ceva din energia, din lucrurile bune care se acumulează în cerc se păstrează undeva, acolo, în sufletul nostru. Acest cerc se reproduce la fel în sufletul nostru. Și oriunde am fi, și în mijlocul unei mulțimi de necunoscuți, membrii acestei echipe vor putea reproduce cercul de la distanță, se vor putea simți unul pe celălalt. Iar cu timpul veți învăța să simțiți cum acest cerc vă strânge inima într-o coroană de foc. Și o coroană de foc, nobilă, purtați și deasupra creștetului capului. Asta vă face speciali. Speciali, dar doar împreună, ca un tot.”
Regia lui Radu Popescu păstrează un echilibru delicat între ironie și empatie. Scenele alternează între fragilitate și energie, între râsul sincer și tăceri încărcate de semnificații. Dialogurile, de o aparentă simplitate, în limbaj frust, sunt de fapt noduri de tensiune emoțională. Tipologia adolescentină este diversă, plauzibilă, recognoscibilă. Fiecare personaj poartă o fisură, o rană invizibilă care se transformă, prin contactul cu ceilalți, într-o lecție despre acceptare. Fiecare personaj are șansa să prindă viață printr-o distribuție foarte bine alcătuită.
Sidonia Doica( cea pe care o știți de la Teatrul de Operetă, din spectacole musical, din teatrul independent) este Cristina Irimescu , poreclită ”DARK” , fata nonconformista de 18 ani căreia îi este teamă să viseze: „Nu visez. Visul meu este ca sora mea care o să treacă a noua la anu’, să nu repete greșelile mele.” Sidonia compune cu abilitate un personaj dual, incitant, senzual, pendulând între forță și fragilitate.
Claudia Moroșanu(care nu mai are nevoie de prezentări suplimentare) este Rodica Georgescu, ”TĂTĂ” , 17 ani, urâta” trupei, cea mai talentată. Inteligentă, sceptică, pasiv revoltată, nici Tătă nu mai crede în vise:„Cică – să visăm ce va fi peste o sută, peste două sute de ani. Și cu ce mă încălzește pe mine treaba asta? Vă zic eu – peste două sute de ani nu va mai fi decât un imens fake de plastic. Nimeni nu va mai citi, nimeni nu va mai juca teatru, toată lumea va sta hipnotizată în fața unor ecrane și va pluti pe hăverboard-uri și va fi obeză. Nu că eu n-aș fi grasă acum, dar ei atunci or să fie huge. Ca în filmul ăla drăguț de desene animate – ”Wall-E”. Îl știți? Doar că de-adevăratelea nu va mai fi nici o cale de întoarcere. Iar Shakespeare va zăcea uitat pe un raft, plin de praf.”.Dincolo de bruschețea cuvintelor, actrița transmite un cumul de frustrări, o revoltă mocnită împotriv unei lumi cu standarde injuste, cu valori dustorsionate.
Iuliana Danciu(prima întâlnire cu tânăra actriță) găsește pârghiile de a scăpa personajul său din clișeul fetei bogate și arogante(Irina Priceputu, ”bogătașa” clasei, 17 ani), îmbogățindu-l cu sensibilitate și dorința de evadare :„Nu îmi pasă. Pentru că o să plec și o să las cloaca asta mizerabilă în urmă. Trebuie să învăț bine, asta e tot ce contează. Și da, avem câțiva profesori foarte tari și misto. De pus pe rană. Oxford sau Cambridge. Yale e totuși prea departe și exagerat de scump, chiar și pentru tati. Dar o să plec de aici fără să mă uit în urmă. Dacă vă imaginați că locul asta are vreo șansă, vă înșelați amarnic.”.Adrian Loghin( în Sergiu Dragomir, poet și actor, 17 ani) rupe clișeul maculinității agresive și toxice printr-o interpretare sensibilă, prin limpezimea redării sentimentelor, fără patetic
O bucurie descoperirea actriței Teodora Daiana Păcurar (Claudia Velescu , ”vedeta” trupei , 17 ani) cea care livrează impecabil un monolog despre aprență-esență: „Caut ceva, totul e întunecat în jurul meu, amenințător și nu știu ce am pierdut și în clipa următoare mă scufund în apa rece și am senzația că mă înec, încerc să mă ridic, să trag o gură de aer, dar în jurul meu melcii ăia nenorociți mă trag la fund și… Lumea din liceu mă consideră o bunăciune periculoasă. Îi las să creadă asta. Gagicile dintr-a noua și a zecea cred că sunt o curvă penală, iar cele dintr-a unșpea și a doișpea se străduiesc să mă copieze la faza asta. Eu îl am pe Marius și pe Dark și pe Tătă și cam atât… Viața e destul de complicată atunci când lumea te vede doar ca pe o bucată bună de carne. Oamenii sunt rezumați la frumos și urât, dar eu vreau să sparg asta. Vreau să trec dincolo de chestia asta. Încerc.” Actriţa îşi trece personajul, cu expresivitate şi tonuri de umor amar prin multe stări, de la bucuria de a fi printre prieteni, timiditatea camuflată în agresivitate, până la tânăra revoltată de abuzurile bărbaților. E frumoasă, vizibilă pe scenă, cu o putere hipnotzantă a privirii, cu o dicție bine lucrată. De urmărit în viitoarea sa carieră.
Marcela Moțoc( Dna. Paraschiv, profa de limba română, supervizorul trupei, în jur de 45 de ani) realizează cu fineţe şi rafinament, de un erotism discret, un personaj luminos, plin de feminitate și tandreţe. Cosmin Dominte (Mihai Motoiu, actor, coordonator al unei trupe de teatru de liceu, 35 de ani) întruchipează cu siguranță și dezinvoltură pe actorul de succes, sigur pe talentul său, conștient de magnetismul său erotic.
Prin structura sa meta-teatrală, prin finalul său deschis, spectacolul este o invitaţie la introspecţie: cum relaţionăm cu tinerii, cum gestionăm aşteptările, cum dezamorsăm crizele lor, ce responsabilitate avem în fața lor, cum transformăm neîncrederile în spaţii de dialog. Fără să vrem, ne trezim privind spre propriile noastre „repetiții” interioare în încercarea de a construi în jurul nostru iluzoriul cerc de încredere. acele încercări zilnice de a construi încredere în oameni, în instituții, în noi înșine. Spectacolul nu propune soluții morale, acesta este marele lui merit. Da, vulnerabilitatea pare un lux riscant. Dar tocmai vulnerabilitatea este, paradoxal, poarta prin care se poate reconstrui încrederea, acel act delicat de a te lăsa văzut, chiar și cu riscul de a fi rănit.
Jocul – exercițiu Cercurile încrederii
1. Încredere pe cerc: Copiii se poziționează în cerc și trec, pe rând, în centrul cercului. Acolo se mențin la punct fix și se lasă manevrați dreapta, stânga sau pe toată circumferința cercului descris de partenerii de joc, având încredere că partenerii nu îl vor scăpa pe jos.
2. Prinde-mă!: Copiii se grupează și unul dintre ei se lasă în cădere liberă și este prins de grup, înainte ca acesta să atingă podeaua.
3. Prinde-mă! – etapa superioară: Copiii sunt în mișcare browniană. Profesorul anunță regulile jocului: se trec în revistă toți membrii grupului și fiecare anunță în ce lună este născut. Apoi profesorul strigă o lună a anului. Cei care sunt născuți în acea lună se vor lăsa în cădere liberă pe podea, ceilalți din imediata vecinătate având obligația de a-i prinde (sprijini) ca să nu ajungă la podea. Exercițiul și-a atins ținta când grupul aplică și fructifică regulile.
CERCURILE ÎNCREDERII
Text Radu Popescu
Scenografia: Diana Miroşu
Muzica: Alexandru Suciu
Regia: Radu Popescu
Distribuție: Cosmin Dominte, Marcela Motoc, Teodora Daiana Păcurar, Sidonia Doica, Claudia Moroșanu/Ioana-Maria Repciuc, Iuliana Danciu, Adrian Loghin
0 comentarii