Se sting luminile. Sub ochii noștri opaci, în mâinile noastre deșirate se sting luminile rațiunii, omenescului, duhovniciei. O ceață grea împânzește lumea și noi orbecăim de-a valma, cu un simț al revoltei îngenuncheat și amorțit. Dumnezeu a renunțat să ne facă un semn din ochi de sub cer pentru că știe că de ceva vreme nu mai deslușim semnele. O catedrală neterminată ascunde în ea speranțe, angoase, miracole, deznădejdi, revolte. În ea, un singur om slujește neștiind bine cui se închină, la cine se roagă și, mai ales, ce să ceară în ruga sa, paracliserul. Demonul orgoliului zgândere cu gheare de liliac un suflet deja dezgolit de cerritudini: „În timp ce eu aprind lumânările aici pe Pământ, poate, pe alte planete, sunt Dumnezeu. ”
Poemul dramatic PARACLISERUL este a doua piesă din trilogia ”Setea muntelui de sare”, alături de „Iona” și „Matca”scrisă de MARIN SORESCU. În cea mai scurtă piesă din trilogie, timpul trece repede, parcă în „salturi”, rupând unitatea de timp, contrastând cu menținerea unității de loc. Decorul rămâne același, doar lumânările ard etapă de etapă, înnegrind pereții „până spre cupolă”. Uitat în povestea sa, slujitorul înțelege uitarea generalizată, inutilitatea creației, efemerul oricărui act omenesc:”E o catedrală uitată. Oamenii atât s-au istovit clădind-o, încât cum i-au pus moțul săgeții în vârf, cum au uitat-o. Bine c-am facut-o și pe asta – au zis, și-au început să se gandeasca la altceva.” O continuă căutare, un activism inutil par a fi constante ale umanului fragil și limitat temporal de a produce schimbări prin credință. Acestea devin coordonatele ideatice pe care regizorul MARCEL ȚOP își configurează viziunea. Spectacolul este gândit vizual, proiecțiile și puținele elemente de decor formând un ansamblu de bun gust și (scenografia ANCA CERNEA) care se articulează bine cu conținutul și regia piesei.
Printre mărturisirile dramaturgului MARIN SORESCU este aceea de empatie cu personajele sale, declarând în binecunoscutul mod ironic că expresia Madame Bovary c.est moi i se potriveşte pentru fiecare dintre protagoniștii pieselor sale. Întâlnirea unui mare actor cu un imens și mult prea puțin valorizat dramaturg pare a fi un semn al destinului.
„Timpul meu, al lui Claudiu Bleonț, este un timp mic pe lângă anvergura timpului în care continuă să trăiască în nevăzut, în care a trăit și despre care a văzut timpul, Marin Sorescu. Nu mi-e frică. Am de învățat un text, de răspuns unei discipline coregrafice, apoi regiei, balansul „lumini-muzică”. ” Aceasta este mărturisirea actorului CLAUDIU BLEONȚ despre propriul laborator interior în care s-a plămădit cu emoție și înfrigurare Paracliserul. Și, da, timpul a mers mai departe, „cele 50 de pagini de text în care există atâta poezie, filozofie, atâta metafizică” au lucrat ceva în străfunduri de suflet , astfel că noi putem exclama: „Doamne, ce frumos scrie Sorescu și ce profund l-a înțeles Claudiu Bleonț!”
Personajul pare a a avea nevoie de actorul Claudiu Bleonț așa cum actorul Claudiu Bleonț are nevoie de personajul Paracliserului. Primul preia pe umerii săi un întreg edificiu spiritual. Celălalt duce crucea unei construcții dramatice epuizante. Doi Sisifi în universuri paralele, doi cavaleri ai morilor de vânt, doi oameni revoltați de propriul destin, doi Meșteri Manole ce nu mai înțeleg rostul jertfei, actor și personaj se sacrifică unul altuia sub harul divin al creatorului, fie el Marele creator, fie scriitorul, astfel că asistăm la o altă întrupare a Sfintei Treimi, un subtil manifest palimpsestic.
Nimic nu lipsește din trăirea la cote incendiare a paracliserului: însingurarea, revolta, mândria, disperarea, resemnarea, alienarea, claustrarea. El înoată în lumea sa interioară precum Iona în burta balenei, cu conștientizarea plonjării în marea istorie universală. Rostirea actoricească menține încărcătura filozofică, nu o duce în derizoriu, în ciuda sarcasmului și a ironiilor mușcătoare. Jocul este când interiorizat , cufundat în frământări interioare, până la închiderea căii de comunicare cu publicul, când exteriorizat, implicat, aducându-ne și pe noi în uitata sa catedrală. În hainele sale de șantier, asudat, arzând la cote maxime, actorul jonglează între ludic și dramatic, între concret și abstract, face risipă de simboluri într-o frenezie conșientizată. În mâna sa lumânarea este torță, toiag, armă, lumânare, carte, mistrie.
Marin Sorescu s-a considerat „singur printre poeți”, poate și printre dramaturgi, chiar dacă nu a afirmat-o concret.Claudiu Bleonț să fie oare un „singur printre actori”? Cert este că Paracliserul mi-a readus aminte într-un carousel afectiv al memoriei de Torquato Tasso, Filoctet, Scipio, Moritz Stiefel toate acele roluri în care simțeai că speranța drumului unui mare actor nu se termina înaintea aripilor.
Singur și căzut de pe nori, Paracliserul se topește în zidurile catedralei sale. „Uman, prea uman” ar decreta Nietzsche. Unii dintre noi am șopti doar că „se făcu-ntuneric, tăcere și răcoare.„
PARACLISERUL
de Marin Sorescu
Teatrul Dramaturgilor Români
Regia: Marcel Țop
Scenografia: Anca Cernea
Distribuția: Paracliserul: Claudiu Bleonț