Casa-vagon are uși crăpate prin care vorbele șuieră ca o lamă vibrândâ. Are geamuri subțiri ce lasâ să treacă dintr-un trup în alt trup vuietul tăcerilor pline de cuvinte și tăcerea urletelor înghițite spasmodic. Are holuri lungi pe care rătăcești împiedicându-te de ceilalți, vii sau morți, reali sau abur. Are scări întortocheate precum meandrele minții și niciun colț în care să te poți ascunde. Casa-vagon se clădește de la o viața la alta tencuind Ană după Ană, ca să se surpe apoi grămezi de moloz de resentimente și dureri. Prin casa-vagon rătăcești lăsând deschise ușile, rănile, întrebările. Nu o încui niciodată pentru că ea nu ar suporta solitudinea zidurilor sale fără amintiri scormonitoare.
Mulți ne-am trăit și ne-am mâncat unii pe alții, ne-am plâns și ne-am iertat plânsetul prin camerele ei iscoditoare. Unii i-am nimerit ieșirea, alții o căută încă. Povestea Anei Maria Sandu transpusă scenic este o saga de familie ce se adună asemenea unui puzzle din amintiri disparate, din izbucniri ale inconștientului, din refulări și provocări continue. Vocea este polifonică precum zgomotul mării, loc unde, se naște o parte a poveștii.
Eliza Păuna interpretează rolul Inei, fetița de 8 ani care speră să înțeleagă comportamentul mamei sale și să și-o apropie. Are atâta sensibilitate, atâta candoare și firesc jocul Elizei cât să te arunce în propria copilărie. Și dacă Ina își dorește cu ardoare să fie prietena mamei sale, tu ești deja prietena Inei și împarți cu ea mici secrete și bucurii, îi faci cu mâna discret din fundul sălii șoptind:„Hei, sunt aici, am fost, sunt și eu la fel ca tine”. Impecabilă în scene în care personajul, cuprins de emoție, se ascunde, se dedublează, vrea să înfrunte lumea oamenilor mari, dar și în cele în care, în haine largi, își va lua viața înapoi cu
Lorena Zăbrăuțanu este Ileana, mama depresivă care se joacă ”de-a aruncatul în fața mașinilor”. Este fiica unei mame tiranice și a unui tată a cărui dispariție prematură o scufundă într-un gol niciodată umplut. Dacă în rol de adolescentă Lorena este sprințară, febrilă, spumoasă așa cum numai la această vîrstă poți fi, jocul maturității este un buchet de sensibilități tremurânde, fără melancolii convenționale. Pe scenă apare o femeie matură, îngenuncheată, povestind despre sarcina nedorită și despre un copil care nu știi dacă se va naște sau nu. Ascultă şi te determină să o asculți, construieşte amintire cu amintire profilul tinereții sale în monologuri emoționante.
Scenografia Marei Nicola este una minimalistă, căteva piese de mobilier interior clasice perioadei comuniste, uno masă imensă acoperită de o cuvertură roșie care are rol multiplu birou, masă de bucătărie, ascunziș, masă de chiuretaj. Conceptul și ambientul sonor este cel al epocii în care evoluează personajele.Toate melodiile zac în tine, iar „A venit un lup din crâng” te scutură bine de tot. Dialogurile nu se opintesc, mărtursirile nu sunt melodramatice. Nimic nu destramă țesătura fină a acestei piese. Nimic nu se dilată excesiv, nimic nu se contractă prematur.
N-am simțit piesa ca supusă ideii de fatalitate genealogică. Constelaţia pulsională depinde de caracteristici ereditare, dar și de interacţiunea cu toate persoanele importante precum şi de evenimentele de viaţă parcurse, de propriile alegeri. Personajele îți rămân în memorie, se destramă în zeci de destine pe care le-ai cunoscut, împletindu-se cu al tău. Nu, n-aș fi fost mai fericita dacă nu mi-aș fi cunoscut părinții, chiar dacă, da, răspund afirmativ ” ”Stările tâmpite se pot transmite de la mamă la fiică”, dar și bucuriile, și entuziasmul, și iubirea. Chiar dacă „în fiecare zi mi-am spus că singura mea şansă e să plec”.
….
FATA DIN CASA VAGON
Teatrul de Artă
adaptare după un roman de Ana Maria Sandu
Cu: Lorena Zăbrăuțanu, Eliza Păuna
Scenografia: Maria Nicola
Grafica: Romulus Boicu
O creație semnată de Lorena Zăbrăuțanu și Eliza Păuna