La teatru? Nu, sigur, nu. Ai intrat într-o altă dimensiune a timpului, iar locul este exact cel în care Creatorul de lumi a vrut să fii. Te înțeapă  pe limbă gustul șampaniei,  atingerea  mătăsurilor îți dă fiori, te lași într-o plutire amețitoare, vrei să iubești liber și adânc, prezentul își doarme somnul de veci  îngropat în nepăsarea ta egoistă, trimiți la culcare îngerii moralizatori, dracii se pitesc și ei prin nori de dantele,  aiurezi lucid, înțelegi abulic cum că  „lumea este o reprezentare”, singurul viu, din carne și lacrimi ești TU, singura realitate care există este ea pe care o văd ochii tăi. Adevărul  pur și violent se mestecă greu, îți dă o putere terifiantă și obrăznicia de a fi unic. Se ridică în fața ta, în fața minciunilor încălțate cu botine șchioape și a valorilor cu straie găurite, cortina

WILKOMMEN

În Berlinul nebunal anilor 1930, diva cabaretului „Kit Kat“, Sally Bowles se îndrăgostește de scriitorul american Cliff Bradshaw, fiind gata să renunțe la gloria ei fosforescentă pentru o plicticoasă viață de familie. Pe fundal se schițează duios  o altă poveste  de iubire ruginie dintre domnişoara Schneider şi  un  evreu, domnul Schultz. Destinele protagoniștilor se  încrucișează cu lumea pestriță a cabaretului „Kit Kat“, unde maestrul de ceremonii devine  martor și comentator al comediei umane și politice în timpul ascensiunii regimului nazist.

Regizorul Răzvan Mazilu împreună cu Sabina Spatariu (decor), Andrei Șova( asistent scenografie) pictează un univers multicolor, aparent aglomerat, dar detaliat până la manie ce împrumută elemente  din interiorul domestic, de hotel sau bar de noapte. Piese de mobilier arhaic, animale împăiate, un pat, pietre fosforescente, aparate muzicale, cuverturi, oglinzi toate dau impresia unei dezordini ancestrale susținând ideea decadentismului cu a sa  perfecțiune violentă și artificială. Un astfel de decor stimulează visul și influențează percepția asupra poveștii, poveste în care îți proiectezi propriile dorințe. În acest kitsch somptuos starlete, femei ușoare,  cabotini, misogini, visători, mizantropi, homosexuali, incerți înoată disperat într-o dezordine umană fascinantă.

Elogiul vizual pe care regizorul îl aduce decadentismului se întreține nu doar din piesele de decor, ci mai ales din costume. Nimeni nu poate vorbi de costumele realizate întotdeauna de Răzvan Mazilu  pentru spectacolele sale. Nu s-au inventat atâtea cuvinte care  să descrie pe depin senzualitatea taftalei, strălucirea decăzută a pietrelor prețioase, aroganța penelor și fulgilor, claviatura mărgelelor, lirismul  mătăsurilor, rafinamentul catifelei, zbenguiala bulinelor și duelul dungilor, zgomotul lanțurilor, perversitatea pielii. Nici nu le pot numi cu costume, ci mai degrabă fațete ale sufletului, izbucniri erotice, refulări  abjecte, măști înșelătoare ce  te fac să confunzi realul cu artificialul etern.

Într-un asemenea spațiu, luminat feeric sau îngropat în umbre  stranii(excelent light design – Costi Baciu, Ștefan Ioșca), cu multiple înfățișări umblă bezmetice sentimentele și stările decadenței  erotismul, exotismul, libertinajul, bovarismul, narcisismul şi exhibiţionismul, formalismul și elitismul. Totul se joacă pe muchie. Nimic vulgar, nimic grotesc, pentru că vulgarul și grotescul nu sunt atribute ale adevărului. Dar cum teatrul este un concept lentilă, fie ea convexă sau concavă, CABARET nu este doar despre  spectacolul nostru interior, ci și despre cel al Istoriei. În Berlinul anilor 1930, societatea   pare a nu vedea veninoasa  ascensiune a național-socialismului. Prețul plătit indiferenței și al opacității este cumplit. Dacă în prima parte a spectacolului scena este inundată de lumini multicolore, treptat, în a doua parte coșmarul războiului, al urii, al totalitarismului în orice formă se reflectă în chipurile hăituite de frică ale protagoniștilor, în machiajul ce începe să curgă sau în hainele  ce pierd strălucirea glamour înecându-se în negru-cenușiu.

CABARET transformă prin harul, viziunea, orgoliul unui constructor de lumi cum este Răzvan Mazilu, o trupă foarte bună de actori profrsioniști într-o trupă desăvărșită de artiști de musical cu tot ceea ce implică: actorie, vodevil, muzică, dans. Actori din toate generațiile e Teatrului Odeon se întrupează în animal supranatural cu forța malefică de a te hipnotiza pur și simplu, de a te năuci în  tentativa pierdută de a surprinde toate  mișcările, toate gesturile, de a auzi toate nuanțele glasulurilor, de a descifra toate mesajele dinspre scenă. În coregrafia lui Răzvan Mazilu cu asistent Monica Petrică, nimic nu lipsește din țesătura   musicalului: șirul dinamic de mișcări, complexitatea acestora, pregătirea fizică a protagoniștilor, elemente de acrobație, structură  originală a fiecărei scene dansante, amplasarea judicioasă în spațiul de joc, ritmul susținut, comunicarea non verbală a trupurilor,

Tipologii umane diverse, dedublări de personalitate, genuri fluide, caractere complexe ating zone ferecate ale inconștientului colectiv sau individual, vizează arhetipuri diverse. Un necunoscător ajuns în sală nu ar bănui o clipă că  trupa nu este aparține unui teatru de musical profesionist.„ În musicaluri nu se poate să bâjbâi, trebuie să faci o distribuție perfectă, actorii trebuie să fie cei care sunt cei mai buni dintre cei mai buni ”spunea Răzvan Mazilu. Despre cine să vorbești mai întâi?

Actorii ce dau viață Trupei de la Kit Kat Club își asumă roluri cu o gamă a cerințelor complexă: dans, momente comice, muzică. Maria Alexievici, Meda Victor, Cristina Danu, Anca Florescu sunt superbe, senzuale, versatile dețin acel talent interpretativ universal necesar musicalului. Pe Anca Florescu o mai văzusem  pe scenele de la Teatrelli și Operetă, pe Cristina Danu  la Teatrul Mic, m-am bucurat de descoperirea  Mariei Alexievici, iar Meda Victor a emanat permanent un exotism aparte și o forță a jocului ce părea a spune: „Sunt aici!Trebuie să mă vezi!”. Relu Poalelungi a purtat lejer și cu  umor hainele marinarului, cu morgă tragică pe cele ale  nazistului. Rolul clovnului Max a fost încredințat lui Marian Lepădatu care reține sub masca sa hidoasă toată tristețea lumii.  Cezar Antal, Viktor, pare scăpat din „colivia cu nebune”, este atent la orice detaliu, fermecător în urâțenia sa. Vlad Bîrzanu reușește în Bobby unul dintre cele mai bune roluri ale sale. Bobby este sensibil, fragil, delicat, își somatizează spaimele și nu dorește decât ca lumea să  poată privi uneori și cu ochii săi.  Soră de vicii și pasiunii cu fetele de la Kit Kat Club, Fraulein Kost își găsește interpreta ideală în senzuala, matura, exploziva actriță Antoaneta Zaharia,

Și în celălalt plan al poveștii, rolurile sunt interpretate de actorii ce pătrund pe de-a-ntregul în poveste. În Fraulein Schneider, Gabriela Popescu  ține cu meșteșug echilibru  între ironie și  resemnare, între luciditatea perceperii  dimensiunii teribile a viitorului istoric intolerant și   fantezia unor vise ce nu se pot împlini.  Prin interpretarea  Gabrielei Popescu Fraulein Schneider este un personaj dinamic, cu o latură sensibilă și romantică  pe care Herr Schultz (Ionel Mihăilescu) o descoperă. Partenerul de scenă, Ionel Mihăilescu realizează un moment de infinită duioșie, îi simți bătăile inimii, sesizezi un tremur de muşchi, înțelegi că rostul său pe lume este nu banul, ci să facă oamenii fericiți,  vânzând fructe, împărtășind dragoste. Undeva, dintr-o lume oricând posibil a fi și a noastră, cineva se bucură de spectacol împreună cu el și îl așteaptă atât cât va ține timpul.

Ernst Ludwig  nu poate fi jucat decât de un tânăr  cu o frumusețe ariană perfectă, cu o dicție impecabilă, elegant, rigid, mândru, nimeni mai potrivit ca Eduard Trifa. Despre interpretul lui Clifford Bradshaw, Silvian Vâlcu, Răzvan Mazilu afirmă  :„L-am ales pe Silvian în acest rol pentru că era actorul cu candoarea necesară personajului și era foarte potrivit ca tipologie. Nu potrivit, ce spun eu, perfect!  Silvian are o voce clară, curată – e vorba de cântat – cum, de altfel, este și el. Nu e o voce lucrată și viciată, un material perfect pentru a fi modelat, cum trebuie să fie un actor. Are un timbru pur. Aveam nevoie de el în scriitor pentru că are multă ingenuitate, dar e și profund și vulnerabil în Berlinul anilor nebuni.”

Piesele de rezistență ale echipei, liantul între  personaje sunt Mihai Smarandache și Ioana Mărcoiu. Maestrul de ceremonii (Mihai Smarandache) trece de la momente comice simple și imediate la profunzimi stranii ce izvorăsc din privirea sa pătrunzătoare. Pare un Cerber, își dă aere de Mefisto, invită publicul să se bucure de strălucirea hedonistă a Berlinului, ademenește personajele în combinații riscante, intuiește dezastrul și păstrează sub rânjetul său rece un ocean de durere. Maestru este un om cu multe chipuri sau o mască ce devine chip.

S-a născut o stea! Așa ar scrie ziarele într-o lume în care premierele teatrale sunt privite ca mari evenimente mondene și culturale. Ioana Mărcoiu ESTE Sally Bowles! Cu o garderobă luxuriantă, cu un machiaj stelar, tânăra actriță este de nerecunoscut(vorbesc aici și de postura corpului,  de expresia feței, de atitudine).Sally este capul de afiș al fetelor Kit Kat. Jucând, cântând, dansând, Sally își dezvăluie personalitatea sa aparentă excentrică, vivace, narcisistă,  capricioasă și sexy, dar și pe cea profundă fragilă și instabilă emoțional. În rochia roșie, sub exteriorul ei strălucitor, Sally  nu își găsește tonul și notele nu o mai ascultă. Dezgolită de orice speranță, rămâne închisă și tributară paradisului ei artificial. Emoțiile ei se revarsă în muzică, muzica la rândul ei  are efecte emoționale.„Willkommen”, „Cabaret”, „Don’t Tell Mama” și „Two Ladies”, „Mein Herr”, „Maybe This Time”,„ Money”, toate acompaniate de o orchestră live ce se integrează perfect în decor sunt bucăți din sufletul  personajelor, reflexii de apărare contra unei istorii ce va pârjoli destine.

CABARET povestește fără patetisme dulcege,  în felul lui sinuos și simbolic, despre  crize spirituale, mutațiile istoriei reflectate   în schimbări de mentalității, despre timpul ireversibil cu nostalgiile inerente, despre claustrarea în artă. O face autentic, pătimaș, convigător așa cum numai adevărul reușește. Cu nebuniile și tarele ei, umanitatea Cabaretului este sinceră cu ea însăși până la combustie. Amețit de ceea ce vede și se vede în oglindă, fiecare „plonjează în el însuși”. Om după om dispare, despuiat de orice speranță, cu trupul dezgolit, cu sufletul spânzurat de eșafodul fricii. Lumea  întreagă se autodistruge, este înfulecată de propria foame, mestecată hulpav halcă de vis, halcă de viață, precum decorul dispare bucată cu bucată . Ceea ce a clădit Dumnezeu, Omul să nu distrugă.

Și totuși…

CABARET

libretul de JOE MASTEROFF(după piesa lui John Van Druten și povestirile lui Christopher Isherwood)

Muzica JOHN KANDER.Versurile FRED EBB

Regia, coregrafia, costumele – RĂZVAN MAZILU

Decorul – Sabina Spatariu

Light design – Costi Baciu, Ștefan Ioșca

Traducerea textului – Carmen Stanciu

DISTRIBUȚIA

Sally Bowles – Ioana Mărcoiu

Maestrul de ceremonii – Mihai Smarandache

Clifford Bradshaw – Silvian Vâlcu

Fraulein Schneider – Gabriela Popescu

Herr Schultz – Ionel Mihăilescu

Fraulein Kost – Antoaneta Zaharia

Ernst Ludwig – Eduard Trifa

Trupa de la Kit Kat Club

Rozi – Meda Victor

Frenchie – Maria Alexievici

Lulu – Cristina Danu

Texas – Anca Florescu

Bobby – Vlad Bîrzanu

Viktor – Cezar Antal

Max – Marian Lepădatu

Marinarul, nazistul – Relu Poalelungi

Orchestra:

Mihai Murariu, pian; Andreea Archip, pian; Robert Magheti, tobe; Florian Nicolau, bas; Alex Avramovici, clarinet; Robert Preduț, saxofon; Alexandru Moraru, trombon; Silviu Groaza, trompetă

Traducerea songurilor – Alex Ștefănescu

Pregătirea și direcția muzicală – Maria Alexievici

Concept make-up – Ioana Roman

Asistent coregrafie – Monica Petrică

Asistență costume, accesorii: Coven Ground (Raluca Aionițoaie, Remus Gabor)

Asistent scenografie – Andrei Șova

Managementul orchestrei – Corina și Alexei Țurcan

Corepetitori – Maria Alexievici, Andreea Archip, Mihai Murariu

Regia tehnică: Dan Iosif