Sesiune de psihoterapie, demers spiritual îndrăzneț, lecție de parenting, scenă de exorcizare, episod de tragedie greacă, duel între normal-anormal, elogiu adolescenței, toate închinate unei căutări profunde a adevărului și a identității, toate se regăsesc în psihodrama EQUUS, piesă a dramaturgului Peter Shaffler tradusă rafinat de Adrian Nicolae și pusă în scenă de Victor Ioan Frunză la Teatrul Stela Popescu din București. Dramaturgul și-a găsit inspirația pentru Equus când a citit despre o crimă ciudată săvârșită de un băiat de 17 ani din Anglia și și-a propus să scrie o dramă care a analizat motivația acelui act violent, concretizând motivele atacului asupra animalelor.
Un text dens, complex devine un spectacol cu încercări emoționale profunde, cu trimiteri abundente la mitologie, simbolistică sau psihanaliză. Conceptul de ekstasis (extaz, „separare de sine”) este esențial pentru rituri sacre grecești. Alan Strang, fiul Dorei și al lui Frank, în vârstă de șaptesprezece ani, este cel mai recent pacient al lui Dysart, adus la clinică după un act de violență aparent inexplicabil împotriva cailor aflați în grija lui. De-a lungul piesei, el descrie incidente din copilărie care l-au condus la fascinația sa semireligioasă pentru cai.
EQUUS este și o satiră socială care atacă lumea confortabilă și consumerismul. Una dintre principalele griji ale lui Dysart cu privire la tratarea lui Alan este că el îl va transforma pe băiat într-o altă ființă consumeristică care vede natura ca pe un lucru de cumpărat. Televiziunea fost atât un produs, cât și un motor al stilului de viață al consumatorului. Frank Strang, tatăl lui Alan, numește televizorul un „swiz” – un trișor – în parte pentru că încearcă mereu să vândă ceva.. Consumul și modernitatea au mers mână în mână.
EQUUS abordează și problema sexualității. Dora insistă că sexul aparținea doar căsătoriei și se îngrijorează de efectul pe care o cultură permisivă sexual l-ar avea asupra tinerei generații. Între timp, tatăl lui Alan („bietul bătrân”) își reprimă dorințele sexuale, pentru că dorește evitarea conflictelor în societatea puritană.
EQUUS se referă și la temele religiei, libertății, lui Dumnezeu, credinței creștine. Având la bază psihanaliza lui Freud în piesă găsim trimiteri despre concepte ca transfer, contratransfer, hipnoză, efect placebo, refulare, reprimare, sublimare, dar și despre cele două laturi ale „normalului”. Psihiatrul vede „Normalul” în „zâmbetul bun din ochii unui copil”. Cu toate acestea, îl vede și în „privirea morților într-un milion de adulți”. El adaugă că „Normalul… atât întreține, cât și ucide — ca un Dumnezeu”. Normalitatea este mereu valoroasă sau uneori a „tăiat” și lucrurile care îi fac unici pe oameni?
Un asemenea text trebuie să aibă parte de actori hăruiți și profunzi.
În rolurile de părinți ai lui lui Alan, Alexandru Pavel și Mirela Zeța reușesc interpretări convingătoare a două tipologii de părinți din clasa de mijloc, cu valori morale diferite, cu filozofii de viață și stiluri parentale izvorând din convingeri diferite. Dora Strang, mama lui Alan, este o femeie de vârstă mijlocie extrem de religioasă, coborâtă parcă din epoca victoriană, cu pretențiil înalte ce tind spre snobism. Cu ochii minții o vezi citind despre scene de luptă în sunete de trâmbițe și tunet și vorbind despre un Dumnezeu care veghează mereu atent la orice eroare . În prima parte a piesei actrița Mirela Zeța are un joc controlat, ascet în trăiri, așa cum o cere bula de familie în care trăiește Dora. Treptat personajul se umanizează, devine confuz, se îneacă în vinovăție, bâjbâie prin întunericul spaimelor. Excelentă scena în care Dora se destăinuie psihiastrului în încercările ei de a fi o mamă bună și iubitoare, încercări ce au dat greș, scenă în care lentila religioasă se sparge, rămânând doar ochiul înlăcrimat al unei mame înfrânte. Lui Alexandru Pavel i se potrivește rolul tatălui, monocord, Frank Strang, un tipograf cu valori oneste, ale clasei muncitoare. El nu reușește să înțeleagă pe deplin ce l-a determinat pe fiul său să atace caii, dar își învinovățește soția că i-a umplut capul lui Alan cu povești și idei religioase. Actorul impresionează prin firescul gesturilor şi nuanţarea celor două laturi ale personalității sale: stâlpul familiei inflexibil și realist, dar și bărbatul singur frustrat ce își adapă fantasmele în cinematografe obscure. În acea scenă în care Frank caută să se justifice în fața fiului, personajul împrumută ceva din dramatismul eroilor lui Tenesse Williams.
Ana Crețu, cu un rol ce amintește de cel din Zbor deasupra unui cuib de cuci o interpretează pe Jill Mason, fata pe care Alan o cunoaște de la grajd. Pentru ea, lucrul la grajduri este o muncă care trebuie făcută cu grijă, iar sugestia ei în glumă că fetele găsesc caii „sexy” are puține în comun cu fascinația sexuală a lui Alan pentru aceste animale. Ea este capabilă să vadă frumosul și binele în oameni, de aceea comportamentul ciudat și obscen al lui Alan nu o îndepărtează. Tânăra actriță are un joc dezinvolt, curat, intră cu totul în pielea celui ce a traversat perioada revoluției sexuale, acesta operând schimbări în gândirea, discursul și comportamentul sexual.
Hesther Salomon(Crina Matei) este o judecătoare specializată în cazurile cu minori delincvenți și cu tulburări ce are multă încredere în procesele psihoterapeutice. Hesther este o purtătoare a valorilor normale ale vieții, o profesionstă care are sincere îndoieli cu privire la cariera ei, dar speră că societatea va fi mai bună și datorită eforturilor sale. În prima întâlnire cu actrița Crina Matei pe scenă, am remarcat pe lângă farmecul și distincția unei femei frumoase, o actriță cu mult talent, cu dor și drag de scenă și nebănuite posibilităţi. În roluri episodice, Sorin Aurel Sandu în Harry Dalton, proprietarul grajdurilor, iar Ana Maria Ivan este sora medicală, confuză, dar empatică într-un final cu destinele pacienților săi.
Familiarizat cu dramaturgia lui Peter Schaffer, la activ cu un extraordinar Salieri in regia aceluiasi Victor Ioan Frunza, actorul George Costin reuseste un tur de fortă in rolul psihiatrului Martin Dysart. Doua ore jumătate pe scenă, prezență continuă, primul personaj și ultimul care a vorbit la sfârșitul piesei cu un comentariu de pe poziția naratorului, actorul este impecabil în rostirea textului, fără o ezitare, fără poticneli. Cuvintele îi curg șuvoi, precum gândurile cu control fascinant.Cine este Dysart? Dysart este un bărbat de vârstă mijlocie cu succes în cariera sa, dar cu griji, temeri și îndoieli că uniformizează viața pacienților vindecați, cu o căsnicie ternă, având visul tainic de a fugi pe coasta Mediteranei. Diferența dintre psihiatru și un mare preot este, în viziunea lui Dysart, nu neapărat una pozitivă: „sacrificiile” făcute de un preot durează doar un minut, în timp ce cele efectuate de un psihiatru pot dura ani. Actorul conferă personajului său într-o comunitatea religioasă, conservatoare şi plină de prejudecăţi un aer divin prin sinceritatea discursului despre normalitatea ca deziderat. În exprimarea opiniilor sale, Dysart continuă să meargă pe o linie între certitudinea talentului său de psihiatru ca un mare preot și un fel de cinism față de societate. În monologurile sale susține că normalitatea are o latură distructivă. Îi face griji că a ajuta pe cineva să se integreze în „lumea normală” nu este neapărat un act benign.
Este Alan doar un individ tulburat care are nevoie de ajutor? Alan Strang, personajul principal al poveștii, un adolescent fragil ce nu dorește niciodată să facă rău sau să rănească pe nimeni, mintea și corpul distorsionate de ceea ce familia lui încearcă să-i insufle. Alan, în interpretarea incredibilă a tânărulului abslolvent UNATC Tudor Cucu Dumitrescu pare mai degrabă un personaj dostoievskian excepțional. Da, un joc de excepție, un personaj pe măsură sau invers. Personajul și interpretul se caută unul pe celălalt regăsindu-se într-un concept unitar și valoros. Alan este acel „nevrotic avansat” ale cărui încercări de a distrage atenția psihiatrului semnalează o disperare tot mai mare. Cu o energie ce reiese numai dintr-un antrenament serios, cu privirea stranie și fascinantă precum cea a cailor pe care îi idolatrizează, personajul impresionează publicul, îl hipnotizează, într-un echilibru perfect fragilitate-forță. Trupul său chinuit de spasme și bântuit de trăiri extreme stârnește emoție, are ceva christic în goliciunea sa, în timp ce privirea capătă consistență materială. Jocul său creează momente zguduitoare. Tânărul actor pare a-și pune sufletul pe masă în fața spectatorului care are voie să îl biciuiască, să îl omoare, să îl repudieze, dar cu drept oare poate să îl și judece? O partitură teribil de greu de dus fizic și psihic, o provocare reușită, un joc emoționant și copleșitor și, peste timp, mari așteptări.
Scenografia Adrianei Grand( ce dor îmi era de lumile ei!) nu încalcă regulile stabilite de dramaturg- un spațiu liber cu bănci de lemn și gradații unde personajele stau pe parcursul derulării poveștii și asistă ca spectatori la propriul spectacol, pășind în zona centrală doar atunci când povestea solicită implicarea lor. În dreapta scenei este ridicat grajdul cailor cu porți ce se deschid pentru a lăsa loc fascinantelor animale-oameni să își reverse forța și atracția irezistibilă asupra personajului principal. Între treptele de lemn și grajd o ușă face trecerea spre spațiul exterior, oricare ar fi el: interioul clinicii, camera lui Alan,orașul.
Dar marile vedete ale spectacolului sunt caii, interpretați magnific de tinerii Adrian Ban, Andrei Dogaru și Visarion Udatu. Aceștia se manifestă dominator, fascinant, erotic, având ceva supranatural în atitudine, mistic în privire. Costumele de cai sunt stilizate, constând din bucăți de piele, frânghii, ghete cu copite și măști de sârmă care stau deasupra capetelor actorilor. În descrierea costumelor și gesturilor actorilor care joacă caii, Shaffer precizează că aceștia nu ar trebui să imite caii în niciun fel care ar putea fi interpretat comic, ci doar „să surprindă calitatea primordială, misterioasă, care face caii un astfel de obiect de reverență și atracție pentru Alan.” Privind acele creaturi înțelegi de ce sunt obiect de atracție erotică și de adorare religioasă. Alan și-a transferat sentimentele sale despre Isus pe un alt obiect, caii. Ochii lui Hristos trec în cei ai cailor, iar de aici prin explozia imaginației calul se transformă în zeul Equus.
Are Dysart sau nu dreptate în prezumția sa că oamenii „normali” trăiesc vieți nedureroase? Nu cumva normalul doare prin asocierea sa intimă cu blazarea,. inutilul sau cu amorful? Obiecțiile lui Dysart în ultima convorbire cu Esther par a spune „ei bine, ce este atât de grozav în a fi normal?”. Normalitatea exclude desori marea pasiune, iubirea depină. Alan, amețit de contradicțiile sfaturilor primite de la părinții săi, a început să umple golul pe care religia l-a lăsat în viața lui cu dragostea lui pentru cai. Alan își sublimează dorințele sexuale, care până acum au fost exprimate doar în riturile sale de închinare Equus, pline de gravitate morală. Scopul lui declarat este de a realiza unirea cu Dumnezeu („O singură persoană!”) atât în viitor, cât și în prezent. O iubire a luat locul alteia, a prins rădăcini adânci, a mușcat sângeros din trup și din suflet cerând jertfe. Părăsit de toți, aproape gol la trup, cu sufletul de mult un hău, Alan însuși este și Eqvus, și jertfa în numele Lui.
EQUUS
Traducerea în limba română: Adrian Nicolae
ECHIPA DE CREAȚIE:
Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Scenografia: Adriana Grand
Distribuția
Martin Dysart, psihiatru – George Costin
Alan Strang, 17 ani – Tudor Cucu Dumitrescu
Frank Strang, tatăl lui Alan - Alexandru Pavel
Dora Strang, mama lui Alan – Mirela Zeța
Hesther Salomon, magistrat – Crina Matei
Jill Mason, o fată de la grajduri – Ana Crețu
Harry Dalton, proprietarul grajdurilor – Sorin Aurel Sandu
Sora medicală – Ana Maria Ivan
Calul Bulgăr – Adrian Ban
Calul Troian – Andrei Dogaru
Calul Soldat – Visarion Udatu