În același imobil, în același cartier, oraș sau continent locuim în capsule de singurătate. Ne doare propria izolare, ne miră  singuratatea celorlalți, deși ei sunt la fel ca noi. E nevoie de un altul în spatele oglinzii să ne țină de urât, să ne dezbrace de ceea ce nu suntem? Să fie toate aceste întoarceri pe dos ale firescului din noi un efect al fricii, al dictaturii, al orgoliului nemărginit? „Ne-am obişnuit atât de mult să savurăm, să cochetăm cu frica, încât astăzi, fără ea, am fi pierduţi. Ne-am dezumfla ca nişte manechine oarbe şi ne-am scufunda în întuneric. …Numai frica ne mai face potenţi şi curajoşi, numai frica ne mai oferă suficiente elemente de divertisment pentru a nu muri de plictiseală şi pentru a ne renega spiritul şi a avea puterea de a o lua în fiecare zi de la început.”. Sigur aceste rânduri nu sunt scrise  în acest prezent?

Piesa OMUL CU OGLINDA de Matei Vișniec pusă în scenă de tânăra regizoare Teodora Petre la Teatrul Mic nu este scrisă postpandemic. Conceptual, piesa numită de autor „teatrul descompus” adună ca într-un puzzle episoade distincte  într-o  mini comedie umană absurdă și tragică. Matei Vişniec  numea„teatrul descompus” un experiment, din care episoadele„sunt precum cioburile unei oglinzi sparte. Cândva, nu ştim când, oglinda era întreagă şi reflecta întreg cerul, lumea şi sufletul omenesc. Iar apoi s-a produs, nu ştim când, explozia oglinzii. Fragmentele pe care le deţinem aici fac parte, fără îndoială, din materia originară.”

Să fie materia originară doar un rezervor de alienări și frustrări  tăcute? Să fie trecerea  prin prezent mai angoasantă decât  marea trecere? Discursul fiecărui personaj pare a sluji ideii că trăim deja era descompunerii umanului și a firescului accelerată de alienarea faţă de ceilalți („l’Enfer, c’est les autres„) și de  neasimilerea propriului eu. Piesa debutează cu un elogiu forțat al tăcerii, ca leac unic împotriva morţii. Oamenii vorbitori se contopesc în Omul care vorbeşte în şoaptă, propovăduitorul claustrării de noi și de cuvinte:„ De când trăim însă retraşi cu toţii în casele noastre, flagelul a dat cu mult înapoi.”

• 

Urmează o paradă kafkiană a dramelor indivudale susținută la superlativ de prestațiile tinerilor actori.

În trei monologuri  consecutive, intitulate Nebuna liniştită, Nebuna febrilă,Nebuna lucidă, Alina Rotaru realizează unul din cele mai bune momente de monodramă pe care le-am văzut. Un pumn de om de o frumusețe raffaelita respiră  teatru cu fiecare spasmă a corpului, cu jocul pumnilor închiși sau deschiși, cu succesiunea zâmbetelor și a grimaselor, cu mersul  fluid cât să nu tulbure zborul fluturilor carnivori. Alina transmite o revoltă surdă împotriva tăcerii impuse:„Ca să poţi trăi cu melcii, trebuie mai întâi să-nveţi să taci. Fiecare cuvânt pronunţat îţi lasă în locul său, în gură, un melc”. Se luptă să înțeleagă ploaia –animal ce lasă lucrurile goale ca pe niște carcase ca să eșueze într-un regret tulburător:„Unde-i vremea melcilor pestilenţiali ?”

Cezar Grumăzescu vrea să își reverse toate resursele de talent și carismă și întruchipează  captivant un iluzionist cu a sa bachetă magică, instrument de extincție universală. Magia nu creează, dimpotrivă magia, visul, ruperea de realitate distrug și au efectul dispariţiei în neant a personajelor. De la jodul ludic la cel cu accente de psihanaliză, Cezar intră în joc cu spectatorii, atrage, incită, te face să te întrebi dacă nu i-ai căzut pradă baghetei sale, dacă cumva mai exiști și dacă da, unde te afli.

Andrei Seușan este Omul cu Calul. Monologul începe  abrupt și rău prevestitor.„Sunt singur în camera mea şi ascult Corelli.”. Interpretarea sobră și lucidă, fără afecte, cenzurată a personajului  are ceva din revolta îngropată a Străinului lui Camus. Omul cu cal se obișnuiește cu răul, cu însingurarea, cu insulta oamenilor, într-un final cu moartea:„ A venit timpul să cobor. Bună dimineaţa, domnule cal!..Ieşim din oraş în galop. E încă întuneric, dar cerul pare mai înstelat decât oricând.”

Gabriela Iacob își asumă sensibil și convingător rolul filozofului preocupat de infinitul negativ, de cel adăugat şi-apoi de cel stabil copleșit de realitatea concretă:cultivarea verzei devenită hrană unor iepuri. O altă specie devoratoare nu doar de legume, ci și de spațiu, de nervi, de energie, un alt rău ce nu poate fi învins.

Andrei Brădean în Depanatorul joacă măsurat și calm, resemnat și lucid propria devorare de data acesta nu de către un animal, ci de o mașină ce caută și îngroapă cadavre. Andrei găsește resurse artistice să nu pice în  autocompătimire, deși el  preștie că va fi ultimul obiect de lucru al monstruoasei  creaturi:„…eu trăiesc de unul singur. Nu-i uşor cu singurătatea. Şi pe mine singurătatea mă termină”.

Marian Oltean a depășit faza rolurilor  croite pe frumuseța sa fizică. În Omul cu oglinda personajul său este urmărit de propria reflecţie în oglindă. Există convingerea că atât corpul, cât și spiritul trec printr-un proces de reparare și ar fi dăunător odihnei dacă energia negativă eliberată în  timpul somnului se reflectă înapoi la tine. Actorul pare a dialoga cu un prieten căruia îi descrie sugestiv, convingător, despre existența celuilalt. Ochii săi albaștri trădează atâta teamă, dar și fascinație față de cel de dincolo, că devii iarăși părtaș la poveste, dorindu-ți acut să  vezi ce se întâmplă în spatele oglinzii. Și din nou presimțirea sumbră a extincției, de data acesta prin autodevorare. Omul din oglindă îl tulbură, anihilează, asimilează pe cel real:„ : Dar ceea ce nu ştie el este că, între timp, mi-am dat demisia de la slujbă şi că mi-am achitat toate datoriile. Nu, nu-l pot lăsa aşa, şi pentru că nu pot să-l scot de acolo, am decis să intru eu la el.”

Scenografia simplă realizată de Raluca Ștefănescu constând într-un paralelipiped multifuncțional cu ușă, lângă care este prinsă o scară, aflat  pe o scenă rotativă, se completează cu propria scenografie mentală. Pentru mine, scena a fost un fel de Guernica, amalgam de trupuri și suflete sfîrtecate, bazar auditiv de nechezat de cal, șoapte înnăbușite și urlete. Mai știi? Dacă autorul are dreptate? „Numai frica ne mai ţine în viaţă. Numai frica ne mai păstrează nealterată energia de a trăi.”.Ce bine că afară nu plouă! Aș fi auzit plânsul materiei, cu siguranță.

OMUL CU OGLINDA(Teatru descompus)

TEATRUL MIC

De Matei Vișniec

Regia artistică:Teodora Petre

Scenografia:Raluca Alexandrescu

Sound design:Cezar Antal

Distributie

Nebuna liniștită, Nebuna febrilă, Nebuna lucidă: Alina Rotaru

Omul care vorbește în șoaptă, Omul cu oglinda: Marian Olteanu

Omul cu calul: Andrei Seușan

Iluzionistul, Revoluționarul: Cezar Grumăzescu

Filozoafa, Spălătoarea de creiere: Gabriela Iacob

Depanatorul: Andrei Brădean