Când distribuția include nume ca Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, mai ales dacă ai văzut și Pădurea spânzuraților, nu ai cum să lipsești de la TNB. Chiar dacă nu știi nimic despre piesă, prezența celor doi mari actori este un argument de neclintit.
Să povestim așadar, fără a dezvălui finalul …
În cocheta Sală Pictura de la TNB, îl vedem deja pe regizorul Felix Alexa în primele rânduri și deja simțim adiere de teatru! Din programul de sală aflăm informații despre autor. Jean-Philippe DAGUERRE – autor și regizor ce și-a găsit inspirația din istoria personală:„ „Nu prea știu de unde a venit ideea pentru această piesă:fără îndoială, primele amintiri din copilărie cu„ Bon Papa Alban ”care m-au plimbat ore în șir în cimitirul din Montauban. S-a oprit în fața fiecărui mormânt, mi-a spus despre viața morților … și mi-a plăcut. Vizita pe care am făcut-o la Auschwitz, la 14 ani, m-a bulversat. Curajul străbunicilor mei, care au ascuns evrei în pivniţa casei lor în timpul Ocupaţiei, a fost un alt motiv pentru care am scris această poveste.”
„Adio, domnule Haffmann” este piesa câștigătoare a mai multor premii prestigioase Molière, cea mai înaltă distincţie teatrală din Franţa. Printre reacțiile din presa scrisă franceză:
- „O piesă originală, dură, care amestecă inteligent o tragedie intimă cu tensiunea istorică.
- „Inteligența și emoția sunt acolo. Un succes foarte mare.”
- „O piesă care vorbește despre dragoste, curaj și frică … și care, în centrul istoriei, ajută la înțelegerea mai bună a tulburării oamenilor.”
În montarea de la TNB regizorul Felix Alexa rămăne fidel conținutului și abordării sugerate de dramaturg, creând un teatru din secvențe ritmice în structură de film, alerte, în cresccendo, punctate de o ilustrație muzicală inspirată ce întreține atmosfera de suspans. Regizorul folosește abil trecerile de la o scenă la alta având ca aliat muzica și jocul de lumini. Scenografa Andrada Chiriac creează un spațiu mobil, modular, un interior de casă burgheză interbelică cu o cameră de zi și o pivniță locuibilă. Personajele în costumele concepute de scenogrfă au ceva din elegența eroilor de fim din epoca de aur de la Hollywood. De fapt se respectă indicațiile dramaturgului ce și-a imaginat povestea într-un cadru simplu, cu elemente esențiale de decor: o masă, trei scaune și radioul din bucătărie, biroul, două scaune, un pat îngust și pânza „Femeia așezată” în pivniță .
Suntem în Parisul aflat sub ocupaţie nazistă. Joseph Haffmann, un bijutier, îi oferă angajatului său francez, Pierre Vigneau posibilitatea de a-i prelua magazinul, afacerea întreagă, cu condiția împărțirii profitului și a ascunderii sale pe timpul prigoanei. Angajatul acceptă, dar și el face o cerere ciudată, un soi de propunere indecentă. Astfel povestea devine un aliaj fin între universala dramă absurdă a războiului și dramele individuale, subsecvente, cu victime colaterale. Între cele două personaje principale se încheie un contract moral ce va schimba definitiv destine, mai ales pe cel al tinerei și frumoasei soții, Isabelle Vigneau care se vede captivă în acest pact straniu.
Într-o permanentă pândă, pendulând între încântare și frică, fascinat de câștig, dar îngrozit că poate pierde ceva mult mai de preț, zâmbind pe rând„isteț, îndrăzneț, cu dispreț”, în rolul Pierre ne-am bucurat de interpretarea lui Alexandru Potocean. Acesta redă subtil tensiunea interioară a personajului printr-un joc voit șovăitor, pendulând între comic și dramatic și este protagonistul celei mai bune scene din spectacol, aceea a dansului de step, revărasare de frustrări și spaime. Richard Bovnoczki, minunatul actor temelie de la Unteatru și nu numai, familiarizat cu roluri de evrei (“Schneider si Schuster”, „Stele rătăcitoare”) trăiește nuanțat momentele acțiunii, descifrând inteligent fiecare intenție a lui Pierre. Martor lucid al marii istorii, personajul prin interpretul său trăiește intens propria sa poveste, uneori cu umor, alteori cu revoltă mută, înțelegînd semnificațiile diverse ale condiției umane. Alexandra Sălceanu intră cu adevărat credibil în haina personajului Isabelle în a doua parte a spectacolului, când jocul ei capătă forță și expresivitate (dealtfel o actriță de mare finețe și expresivitate, mă gândesc la rolul din „Class”), așa cum personajul își recapătă puterea de a decide ceea ce dorește cu adevărat. Andrei Finți sobru, rece, calculat, cinic în rolul lui Otto Abetz.În Suzanne Abetz, Emilia Popescu livrează o mostră de mare talent într-un rol mic pe care îl desenează cu precizie având grijă de fiecare amănunt, de la diversele tonuri de râs, la mișcările mâinii, la modul cum atinge obiectele de pe masă, de la privirile ironice, îngăduitoare, nelămurite sau tăioase la gesturile de grande dame combinate cu cele de femeie revoluționară. Probabil așa se definește o mare actriță, prin imposibiltatea de a-ți lua privirea de la ea, oricâte personaje ar fi în jur.
Cercetătorii din psihologia socială și neurobiologie afirmă că o cooperare socială este un aspect profund înrădăcinat în comportamentul uman integrat în structura creierului nostru. Anumiți factori situaționali și sociali influențează modul în care suntem dispuși la compromis, iar anumiți hormonii sunt asociați cu comportamentul prosocial, reflectând ceea ce oamenii de știință au numit „prejudecăți pentru cooperare”. „Adio, domnule Haffmann” nu dă cu pietre în compromis, nici nu îl exaltă.Regizorul Felix Alexa reușeste ceea ce și-a propus: să vorbească despre „fiinţe fragile aruncate în vâltoarea istoriei şi a evenimentelor personale ce o iau razna. O fragilitate ce nu exclude însă forţa şi curajul„.
Este oare „curajul mai tare decât frica”? După vizionarea piesei îți vei da cele mai stranii și mai nuanțate răspunsuri.
Adio, domnule Haffmann
de Jean-Philippe Daguerre
Traducere: Vlad Russo
Regie, ilustrație muzicală, lighting design :Felix Alexa
Scenografie:Andrada Chiriac
Regia tehnică:Laurențiu Andronescu, Costi Lupșa
Distribuție: Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Alexandra Sălceanu, Emilia Popescu, Andrei Finţi