ZEUL MĂCELULUI cere încă ofrande
Înarmați cu bețe sau doar cu aroganță, apărați de scuturi de fier sau doar de ipocrizie continuăm să ne spargem dinții și sufletele încăierându-ne inutil și sălbatic, rămânând în picioarele goale nu ca un semn al smereniei, ci ca o nevoie atavică de a simți glodul aspru. Adulții din noi poartă în spate poverile regulilor impuse de care se scutură nărăvaș ori de câte ori țarcurile civilizației au zăbrele rupte. Creștem copii rigizi și îndopați cu precepte plicticoase, furându-le libertatea alegerilor, crestându-le sub piele dorința de supremație. Ne uimește tocmai ceea ce este rodul alegerilor noastre fardate cu prafuri expirate și ridicole.
Am văzut „Zeul măcelului”, piesa scrisă de Yasmina Reza în montările de la Teatrul de Comedie și Teatrul Nottara. Am văzut filmul lui Polanski. Ce ar mai putea fi nou, ai putea gândi, cât să îți dorești și o a treia viziune regizorală„pe viu”? Aceleași caractere, aceeași poveste, același gust al sângelui. Și totuși, întotdeauna e loc de mai multă ironie la adresa felului rutinat al vieții celor din clasa de mijloc, întotdeauna poți observa alte fisuri ce ascund nebănuite și multe nemulțumiri, lucruri neștiute, neîmpliniri.
Descrisă drept „o comedie a bunelor maniere… fără maniere”, „The God of Carnage” a fost scrisă în 2008 de dramaturgul francez Yasmina Reza și tradusă prima dată în engleză de Christopher Hampton. Piesa care a câștigat premiul Laurence Olivier pentru cea mai bună comedie nouă și trei premii Tony, inclusiv cea mai bună piesă, este o analiză realistă și sarcastică a naturii umane, în genere„fundamentalist grobiană”. După ce un copil de 11 ani este lovit de un coleg, părinții lor se întâlnesc pentru a găsi o soluție de împăcare. Dar pe măsură ce timpul trece și romul se termină, politețurile cedează în fața instinctelor de dominație și supraviețuire, haosul se instalează.
Față de cele două viziuni regizorale amintite (Lucian Giurchescu și Claudiu Goga), plusul adus de Andreea Grămoșteanu este că nu se abandonează comediei de situație. Da, sunt multe momente hilare, dar în minte îți rămân nu gaguri, ci explicații antropologice serioase dovedite științific despre modul în care instinctele naturale, sălbatice ale oamenilor nu pot fi niciodată total ținute în frâu de educație și civilizație. La această distanțare de latura comică, gregară a piesei cu siguranță contribuie și traducerea lui Ionuț Grama, traducere ce nu vulgarizează, nu subțiază deloc esența textului dramatic, dimpotrivă o aduce la suprafață prin replici care își rămân în minte.
O altă reușită a montării îmi pare maniera de a dispune și de a menține, mișca actorii într-un spațiu nu foarte mare. Dinamica motrică a personajelor se conjugă cu dinamica axiologică a acestora. În funcție de cum evoluează conflictul, taberele se fac și se desfac, interesele și valorile ducând la modificarea echipelor, alianțele se stabilesc după interes și gen, chiar după starea materială. Astfel asistăm la runde femeie contra femeie, cuplu contra cuplu, bărbat contra bărbat, femei contra bărbați. Motivele de conflict sunt în continuă schimbare și se alege praful de principii, de consecvență ideologică sau morală când un pahar de rom dezlănțuie adevărurile crunte ale bestiei de subconștient.
Regizoarea Andreea Grămoșteanu simte suculența personajelor și caută interpreți care să nu le schematizeze.
Andrei Seușan în Michel Vallon ne prezintă omul obișnuit, cu o slujbă banală, cel care își recunoaște primitivismul, ba chiar este mândru de el. Actorul trece extrem de convingător de la omul de lume, ponderat și înțelegător, la insul în maiou, cu păreri stranii despre copii și despre viață. Cel ce aruncă în stradă un animal de companie, nu te mai miră când spune „Copiii ne consumă viețile și apoi le distrug”. De la tonalități joase, la discuții înțepătoare, de la poziții împăciuitoare la crize de nervi majore, Andrei Seușan trece credibil prin ipostazele soțului dominat la cel isteric și disperat, pentru că rar i se întâmplă să spună ceea ce crede cu adevărat.
Marin Grigore în Alain Reille este un avocat fără scrupule care apără companiile farmaceutice. Aparent simpatic, el devine un exponent al voracității corporatiste prin modul în care, din frânturi de discuții telefonice, reiese atitudinea lui față de societate, oameni, adevăr. Mimica, gestica, tonul sunt în deplin acord cu vorbirea șablon instituționalizată. Actorul nu își caricaturizează personajul, lăsându-i la iveală vulnerabilitățile, fricile, dar mai ales micimile de care este foarte conștient. Alain este un copil mare și infatuat care, atunci când își pierde telefonul, jucărie scumpă sau colac de salvare, își dezlănțuie furia, sclipirea din ochi i se stinge, rămâne neputincios și paradoxal, se umanizează.
Privind-o pe Manuela Hărăbor, cu statura sa regească nu poți să nu exclami: „Ce frumoasă devine la maturitate o femeie frumoasă!” Apoi te depărtezi de imaginea unui chip parcă sculptat, ca să observi un joc bine gândit, care atrage atenția nu ostentativ prin scenele de beție sau în care personajul vomită pe lucrurile de preț ale gazdelor, ci mai ales în acele momente în care între aparență și esență se dă o luptă cruntă. În pofida ostilității gazdelor și a atmosferei încărcate, masca lui Annette Reille rămâne la locul ei, dar simți cum ghearele se pregătesc să iasă din teacă. Stresul și frustrarea nu au nevoie de a fi descrise de niciun cuvânt Personajul captiv într-o căsnicie cu un soț absent aruncă fraze politicoase, dar în care mustește veninul, se mișcă princiar și are gesturi controlate, până când mahalagismul țâșnește obraznic împroșcând imaginea sa de lady.
Dar cea care duce greul distribuției, întinde punți dintre personaje, inițiază și dezamorsează mici conflicte este Claudia Prec în rolul Veronique Vallon. Campioană în jocul meschin al politeții, țesând abil legături primejdioase cât să își impună punctul de vedere, intelectuala grupului este și ea o fiară mereu la pândă. Dezgustul conjugal plutește în aer, actrița însinuându-l abil, prin priviri semnificative, prin modulații ale vocii în dialogul bine strunit cu celelalte personaje. Comentariile ei bine calculate se duc gradat spre manipulări perfide, ca să explodeze în final în patetisme lacrimogene despre care nu știi câtă sinceritate includ. Atacul fizic asupra soțului este cel mai „sauvage” moment al piesei. Cea care propovăduia echilibrul și condamna masacrele din Africa nu este decât o creatură dezlănțuită, o biată femeie în pragul unei crize de nervi. Și totuși, crâmpeie ale umanității personajului se întrevăd, iar Claudia Prec surprinde în mod realist pasiunile, înfrângerile și exasperarile finale ale Veroniqăi care nu se va hotărî niciodată să moară pentru nicio cauză, pentru niciun om.
Costumele elegante completează perfect personajele, iar scenografia concepută de Ioana Pascha ne introduce într-un spațiu modern, urban, în care mobilele acoperite ne stârnesc un sentiment al provizoratului și al superficialității caracteristice lumii în care civilizația, puterea de îmblânzire a educației, rostul familiei, toate sunt puse sub semnul întrebării.
„Istoria e plină de masacre” afirmă Alain. La un moment dat, Annette exclamă: „După părerea mea, există greșeli de ambele părți. Asta e. Greșeli de ambele părți”. Sunt fraze cheie din care alegi cu care vei pleca acasă. Dai vina fatalist pe istorie sau te privești puțin și pe tine în raport cu ceilalți și cu istoria? Atâți focul intoleranței și al vanității sau cauți să îl stingi prin rezoluții mature. Aleg, deci exist.
ZEUL MĂCELULUI
Traducerea: Ionuț Grama
Coordonator proiect: Andreea Grămoșteanu
Consultant scenografie: Ioana Pashca
Producător delegat: Adina Chiriță
Distributie
Veronique Vallon: Claudia Prec
Michel Vallon: Andrei Seușan
Annette Reille: Manuela Hărăbor
Alain Reille: Marin Grigore
0 comentarii