” Va fi o poveste limpede, cu un limbaj clar, actual, pentru că vreau să-l apropii pe Caragiale de generația tânără. Costumele și decorul vor purta și ele aprenta prezentului. Vreau să fie un spectacol foarte serios, presărat cu stropi de umor. Voi lăsa personajele să sufere până la capăt, să iubească până la capăt. Muzica devine personaj, fiind multă acțiune în afara textului.” . Acesta este mesajul regizorului actor sau mai degrabă al ACTORULUI din întâmplare regizor, Cornel Scripcaru.
Nu a fost o poveste limpede. Un necititor al operei lui Caragiale nu va înțelege nimic din intrigă, din acțiune. Dezbrăcată de comicul de situație, piesa nu este nici dramă, nici comedie, doar o istorie neinteligibilă petrecută într-o frizerie. Nu are cum să se amuze generația tânără. Aceasta nu va fi „dată pe spate” nici de bâta de baseball a lui Pampon, nici de arabesqurile coregrafice ale lui Iordache. Între costume și decor există o mare contradicție. Decorul înfățișează interiorul unei frizerii de epocă unde sunt expuse trofee pentru cel mai bun bărbier (o idee inspirată). Despre costum ca element definitoriu al unei puneri în scenă vorbim numai în cazul lui Nae și Iordache. Primul are aspectul unui latin lover, al doilea poartă haine cool, pestrițe și arogante. Pampon își ascunde chipul într-un hanorac banal, Crăcănel are alură de funcționar public superior, ținuta Miței pare a fi încropită din garderoba oricărei femei, iar Didina(dacă există acest personaj) schimbă o rochie de mireasă cu una de școlăriță întârziată.
Limbajul pretins„clar, actual” este sufocat de tăceri nefirești, obositoare, cuvintele ieșind cu mare sforțare din gura personajului. Inexistența comicului de limbaj, marcă definitorie a scrierilor lui Caragiale aplatizeazaă și mai tare piesa. Nici nu râzi, nici nu plângi, aștepți, tu, cunoscător al lui Caragiale, să se întâmple ceva, dar așteptarea este zadarnică.
Începe să te bântuie întrebările :
De ce Iordache dansează vals cu Didina, ca apoi să se ascundă împreună? Dacă Didina este amanta lui Iordache de ce este geloasă Mița? Unde este balul? De ce dispare celebra confruntare între „dama de verde” și „republicana”? De ce „republicana” îmbracă exclusiv haina Emmey Bovary? De ce se lamentează așa tare Mița dacă Didina este iubita lui Iordache? De când Iordache este un cititor asiduu și de ce ar fi așa? Unde sunt săgețile de satiră socială? De ce naiba nu râdem deloc?
Adrian Ciobanu (Crăcănel), Constantin Dogioiu (Pampon), Ioana Anastasia Anton (Didina), Alin State (Iordache), iar Alex Călin (Nae Girimea) sunt actori de mare forță în peisajul teatral românesc. În această montare nu au ce minuni să săvârșească, nu au cum să umple golurile unor personaje schematice și incongruente. Doar se ciocnesc accidental, pierd interacțiunea, se ascund în tăceri fără rost. Alex Călin este cuceritor în momentul dansului pe muzică portugheză, Adrian Ciobanu nu se abate de la linia unui personaj șters, veșnic pierzător. Constantin Dogioiu încearcă să fie un Pampon ultraviolent ajutat doar de un element exterior(bâta). Alin State reușește tăceri sugestive și coregrafii simple aidoma eroilor filmului mut. Manuela Ciucur nu are nimic din „electrica ploieșteancă„, fiind îmbibată într-un tragism deloc pe placul lui Caragiale. Ioana Anastasia Anton interpretează un personaj cu siguranță dintr-o altă piesă, pentru că în viziunea regizorului Didina nu există.
Scene de ținut minte? Apariția lui Nae cu un nou trofeu, momentul „tunsului” și cam atât.
De ce ne îndepărtăm așa de tare de lumea lui Caragiale? Nu cumva pentru că el se apropie periculos de mult lumea noastră?
DUPĂ D’ALE
după „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale
Regia: Cornel Scripcaru
Scenografia: Nina Brumușilă
Ilustrația muzicală: Cornel Scripcaru
Conceptul grafic: Florentin Ilie
Distribuţie:
Mița – Manuela Ciucur
Crăcănel – Adrian Ciobanu
Pampon – Constantin Dogioiu
Didina – Ioana Anastasia Anton
Iordache – Alin State
Nae Girimea – Alex Călin