Cum să definești „marea trecere”dorită și asumată, ca să îi îmblânzești veșnicia? Să o confunzi cu o călătorie spre alte lumi? Să o consideri o tentativă de explorare a spațiului la cerere? Poate fi sinuciderea o afacere profitabilă coordonată de un marketing performant? Într-o lume în care oficial sinuciderea asistată se legalizează pe o scară largă, începem să trăim cu iluzoriu sentiment de a fi stăpâni absoluți pe moartea, dacă nu am putut fi pe viața noastră.
„Clinica sinucigașilor”, piesă de teatru scrisă de dramaturgul Gabriela Mihalache, abordează într-o manieră de comedy noir problema sinuciderii „la cerere”, cât de morală, cât de dezinteresată sau definitivă este această decizie. Într-o clinică impersonală, unde o voce cu inflexiuni de vedetă mass-media cere date stranii, patru persoane sunt programate spre „a fi conduse dincolo”, la cererea lor. Complet dezarmați și lăsați fără apărare, cei patru își spun pe rând poveștile de viață, eșecurile și speranțele ucise, frustrările, neputințele, totul într-o atmosferă din ce în ce mai prietenoasă. Cuvântul MOARTE se rostește rar sau deloc. Există mai degrabă hotărârea de a pleca, de a termina, de a scăpa. Moartea nu este un scop, ci un mijloc. Cu cât legăturile dintre cei patru se strâng, cu cât poveștile prind glas, înțelegi dorința fiecăruia de a încheia socotelile cu viața, aducând propriile argumente.
În cele patru personaje putem identifica tipologiile distincte de sinucigași. Regizorul Cristian Bajora lasă celor patru actori posibilități largi de a-și prezenta personajul individual, dar și în relație cu celelalte, dar mai ales cu „vocea”care le care să completeze fișe și date. Eugen pare a fi sinucigașul impulsiv sau automat,ce nu poate rezista tensunilor materiale. După ce Alex Vlad îi spune povestea, înțelegi că de fapt vorbim de un suicidul egoist ce corespunde unui nivel scăzut de integrare socială. Actorul abordează un joc incisiv, vizibil, în tonuri comice, subliniind tocmai insuficienta capacitate de adaptare la o societate în care regulile economice și sociale şi-au pierdut respectul. Grațiela Popa are parte de personajul Cristina, cel mai schematic conturat, vorbind în clișee și repetând deranjant cauzele hotarârii ei (umilința și bătaia). Rămân de pomină cele două urări făcute partenerilor la ieșirea din scenă: „Sănătate!” și „O seară bună!”
Dănuț pare a-și asuma o sinucidere altruistă, termenul “altruism” exprimând starea în care Eul nu-și aparţine deloc sie însuși, în care se confundă cu altceva din exteriorul său. Actorul Ionuț Iftimiciuc reușește un joc voit umil, interiorizat, fără revărsări verbale, dar cu finețea unor gesturi atent studiate, cu o postură a corpului micită de prea multă suferință, cu priviri goale și serii de cuvinte repetitive ca niște litanii. Personajul său se cufundă într-o melancolie care-l determină să nu mai aprecieze relaţiile sale cu oamenii și lucrurile din jur sau să le vadă într-o oglindă strâmbă. Radu este sinucigașul de tip obsesiv ce nu are un motiv real, doar imaginar, cauzat doar de ideea fixă de a muri întrucât iubirea absolută nu mai există. Jocul actorului Dorin Enache este deschis, amplu, expresiv, dând personajului ceva demiurgic ajutat fiind și de o voce clară, cu o dicție perfectă.
Piesa are ritm, dezvoltă un conflict bine conturat, are întorsături de situație, momente impreviibile, scene comice fine, umor. Și totuși râsul s-a oprit undeva în colțul gurii. Pulsiunea de moarte ce tinde spre reducerea completă a tensiunilor, spre întoarcerea organismului la starea anorganică se confruntă cu pulsiunea de viaţă ce continuă să lege și să construiască. Care din ele va învinge? Esther Perel, spunea că „o conversație despre moarte implică, de fapt, o conversație despre viață”. Nu cumva clinica sinucigașilor este, de fapt, clinica unor îndrăgostiți de lume, oricum ar fi ea?
CLINICA SINUCIGAȘILOR
TEATRUL ÎN CULISE
de Gabriela Mihalache
Regia: Cristian Bajora
Distribuția: Dorin Enache, Grațiela Popa, Ionuț Iftimiciuc, Alex Vlad, Patricia Ionescu, Adrian Pantelimon, Dana Roman / Tina Țifescu, Bogdan Stroe