Anne a ratat conectarea cu momentul prezent! O privim din fotoliile noastre confortabile de spectator și o vedem într-un univers albastru, ca un pește eșuat în interiorul unei mări fără oxigen, sufocându-se, încercând să înoate, dar împiedicându-se în solzii săi tari și rigizi. Anne se îneacă de prea multă iubire sau doar de iubire, cum spune la un moment dat:„Nu iubești mai mult sau mai puțin. Iubești sau nu iubești”. Obsedată de o perioadă a vieții de mult încheiate, Anne pierde cheia unei existențe împlinite și cu sens, urcările devin doar coborâri, căderile se accentuează, legăturile umane autentice se pierd prin izolare. Împlinirea prin familie, copii este o glumă nereușită.
„Mama” este prima parte a trilogiei „Mama”, „Tatăl”, „Fiul” a scriitorului francez Florian Zeller, câștigătorul Premiului Moliere în care realizează un portret crud al unei femei la vîrsta a doua, perioadă în care omul adult se luptă cu generativitate versus stagnare.
Anne a iubit acel moment din viață ei când era utilă și pregătea micul dejun în fiecare dimineață pentru cei doi copii ai ei mici, Sara și Nicolas. Acum copiii ei au crescut, au plecat de acasă, au vieți și iubiri proprii. Fără prieteni, fără pasiuni, petrecând ore întregi singură, lumea Annei începe să se clatine. Când viața s-a mulat numai pe dorințele altora, când nu mai are pentru cine pregăti micul dejun și nici pe cine duce la școală, singurătatea devine insuportabilă, iar drumul spre nebunie se scurtează periculos de mult.
Traducerea lui Bogdan Budeș mizeaza pe expresii simple, de întindere redusă, ocolind limbajul sofisticat, punctând umorul negru care diminuează patetismul și autovictimizarea. Sunt replici repetitive, așa cum repetitive spre obsesie sunt și acțiunile personajelor.Textul cuprinde o succesiune de scene repetate jucate și rescrise în diferențe insesizabile, făcându-te să te întrebi care este realitatea și care închipuirea? Regizorul Cristi Juncu își asumă modul subtil în care Zeller folosește repetiția și variația pentru a crea glisarea și amestecul lumilor confuze între care se zbate personajul principal. Soțul are sau nu aventuri? Nicolas chiar apare în casă în miezul nopții? Elodie o sfidează cu adevărat pe Anne? Ea vorbește singură sau chiar bea o cafea cu fiul ei?
Personajele ce nu sunt scrise liniar, pentru a putea pendula între realitate sau ficțiune paralelă bazată pe realitate dau mâna cu actorii aleși inspirat(ca întotdeauna) de regizor. Sorin Cociș, tatăl, afișează un joc degajat, deschis, stă voit mereu în umbra partenerillor de scenă, gata să preia urma impulsurilor și frămânărilor acestora. Rostește replici puține, dar pare a înțelege toate ascunzișurile din ruinele căsniciei sale. Pune întrebări absurde și ridicole, dar simți că știe toate răspunsurile. Chipul său exprimă și compasiune pentru femeia bolnavă din fața lui, și ură pentru tortura zilnică la care este supus, și înțelegere în fața durerii unei mame sfâșiate de lipsa copiilor săi. Valiza pe care o trage după el de la o ușă la alta pare a fi un toiag pe care să se sprijine, pentru că Dijonul nu este neapărat locul unei escapade amoroase, ci și acela unde se poate rupe de fantasmele vieții sale stătute. Finalul piesei prezintă doi potenţiali dependenţi emoţional care vor construi o relaţie de dependenţă, adică una în care nici nu se simt bine, dar din care nici nu pot pleca.
Rareș Andrici, Nicolas fiul, reușește să fie tern, fără strălucirea tinereții, un tânăr captiv pe viață într-un uter hiperbolic, cu o legătură ombilicală imposibil de tăiat. Lipsa de încredere îl face să dea mai multă atenție emoțiilor celorlalți decât propriilor sale emoții. Rareș face economie de gesturi și mișcări, funcționează rigid, propria personalitate a personajului ajunge să se estompeze, refuzând integrarea. Cu o identitate de sine slab dezvoltată, intimitatea are mari piedici să se dezvolte. Ezitarea și neputința de a lua decizii definitive se manifestă și în relația cu partenera sa. Este interesantă evoluția iubirii sale filiale, de la amestecul frustrare, nemulţumire, iritare şi chiar furie la un ataşament plin de compasiune. Elodie, interpretată incisiv, strident, deschis de către Alexandra Murăruș pare a fi prototipul omului direct, stăpân pe el, conștient de atuuri și cu scopuri bine fixate. Actrița își etalează frumusețea provocatoare, cochetează și provoacă, realizând avantajele, dar și dezavantajele pe care le are în confruntarea cu mama despotică. Elodie pare a fi tipul de partener isteric ce tinde să-şi aleagă un partener depresiv care are disponibilitatea de a oferi și de a trezi propria sa capacitate afectivă amorțită.
Categoric centrul de greutate al piesei este interpretarea de o finețe cuceritoare a actriței Catrinel Dumitrescu. Schimbările de dispoziție pe fundalul depresiei accentuate ale mamei se duc în atitudini extreme, în alb sau negru, fără nuanțe intermediare. Jocul transmite atât fierberea din interior, dar și clivajul între realitate și închipuire. Prin replici pline de umor, printr-o mimică ludică, actrița se confruntă cu realitatea în care emoțiile există, dar exteriorul le blochează tumultul. Ajutată de alcool și pastile, barierele se rup, totul dă în clocot și se revarsă către un exterior pendulând între mintea bolnavă a personajului și adevărul realității. Actrița știe să țină echilibru între vulnerabilitate și cruzime. Cu gesturi și mișcări lipsite de vlagă, deseori actrița experimentează capitularea în lupta cu convingerile sale, dar și evitarea tocmai pentru a nu fi descoperită şi respinsă. Pe un alt palier de joc, pe linia supracompensării ca mecanismd de copping, devine acidă, vrea să pară perfectă şi îi critică constant pe ceilalţi. Cu mare artă, Catrinel Dumitrescu trece de la o stare emoţională tensionată în relaţii, la vigilenţă faţă de orice semnal care ar putea fi corelat cu abandonul pentru a-l preîntâmpina sau împiedica.
Scenografa Carmencita Brojboiu creează un spațiu interior straniu, fantomatic, angoasat ce poate fi atât camera copiilor (desene infantile colorate pe toți pereții), dar și un living luminat sumbru în care urmele copilăriei de ceva vreme încheiate se proiectează din mintea personajului principal spre spațiul exterior. Efecte de trihlller se obțin prin ușițele deschise din care ies un butuc de lemn, un topor, mulajul unor capete ce vor fi ascunse în frigider. Universul sonor imaginat de Cristina Juncu(glasuri de copii, sunete vesele, frânturi de jocuri și poezioare,cântecele)implicăvoci care par a veni din toate părțile din jurul nostru, atât de departe cât și de aproape întreținând tensiunea scenelor.
„Teatrul este un loc în care poți spune lucruri pe care nu ai voie să le spui nicăieri altundeva. Pentru mine, ceea ce este important este să lăsați loc spectatorului sau oricui să spună: „Aceasta este povestea mea”, se destăinuie dramaturgul. Misiune îndeplinită, putem spune, pentru că momentul de luciditate al lui Anne în care se întreabă„La ce bun toate astea?”este și momentul nostru de introspecție. Pe Anne nu o iubim, ne irită dragostea sa egoistă, ne dezgustă apatia ei, ne deranjează lipsa ei de reacție, lipsa oricărei preocupări. Dar ne este tare teamă că vom ajunge ca ea, că vom pierde accesul în spaţiu nostru psihic personal, în interiorul nostru, că vom alerga printre granițe de lumi fragile și iluzorii.
sursă foto-site Teatru Nottara
MAMA
de Florian Zeller
Regia: Cristi Juncu Traducerea Bogdan Budeș
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Muzica originală: Cristina Juncu
Distribuția:
Mama (Anne) – Catrinel Dumitrescu
Tatăl (Pierre) – Sorin Cociș
Fiul (Nicolas) – Rareș Andrici/Vlad Bălan
Fata (Élodie) – Diana Roman/Alexandra Murăruș
Asistenți medicali (figurație) – Bogdan Chichea, Ciprian Udriște