Seară. În holul de la intrare așteptarea te frământă în acordurile unei muzici stranii, incerte, care se aude dinspre scenă. Ești îndrumat în sala de spectacol pe un hol îngust, destul de întunecat, în timp ce muzica te cuprinde pe de-a-ntregul. Te așezi și privești spre scenă, un spațiu mic, o cameră austeră în care sunt multe cărți așezate ca un zid de apărare, un cuier, o măsuță, un pat mare. Îți atrage atenția lenjeria lui imprimată cu forme de fluturi imenși, multicolori. Intempestiv, un bărbat intră în cameră ținând în brațe trupul unei tinere cu mâinile și picioarele legate. Începe povestea. Începe goana după fluturi, după iubire, după libertate, după sens.
COLECȚIONARUL ( The Collector), romanul de debut al lui John Fowles, considerat ca un prim thriller psihologic modern, inspirat în parte dintr-o poveste adevărată îl consacră pe autor ca pe un romancier de mare succes. La lansarea sa în 1963, The New York Times a spus: „Nu există nicio pagină din acest prim roman care să nu demonstreze că autorul său este un maestru povestitor”. În 1965, The Collector a fost adaptat într-un film nominalizat la Oscar, regizat de William Wyler.
Regizorul Alex Vlad în dramatizarea sa merge pe linia clasică a filmului, optând pentru a sonda nu diferențele sociale dintre personaje, ci prezentarea conflictului de gen, relațiile psihologice dintre personaje, sondarea subconștientului acestora. Frederick Clegg (Dorin Enache) este funcționar anost și singuratic, care ajunge să câștige o sumă importantă la pariuri. Frederick are cam 30 de ani, este timid, nesociabil, și trăiește izolat și separat de orice înseamnă viața adevărată. Îi place să colecționeze lucruri, dar cel mai mult fluturi. El urmărește, răpește și o tânără studentă de artă, Miranda Gray (Patricia Ionescu), încuind-o în pivnița fără ferestre pe care el a pregătit-o cu un pat, niște mobilier, cărți și obiecte vestimentare.Astfel Miranda devine cel mai rar și mai prețios fluture din colecție.
Cu asemenea intrigă, regizorul reușește timp de două ore să te transpună într-un privitor cu abilități de entomolog ce nu oprește zbaterea unui fluture într-o pânzã de pãianjen, deși ar vrea să o facă. Te revolți, te sperii, te indignezi, intuiești, presimți, dar rămâi mut în scaunul tău confortabil, paralizat de lupta inegală cu sfârșit previzibil între vânător şi pradă.
Povestea intersectează trei planuri. Dialogul deschis al personajului principal cu spectatorul, un fel de explicare și justificare a acțiunilor sale, jurnalul rostit al Mirandei din care aflăm aspecte ale biografiei ei și confruntarea lor directă. Frederick își descrie copilăria sa, își explică pasiunea de a colecționa fluturi, evocă întâlnirea cu fata, dezvăluie motivația ce a declanșat răpirea și secehestrarea. Miranda, la rândul ei, își spune povestea în pagini de jurnal ascuns de răpitor. Ca un puzzle care se adună singur, fără a fi nevoie de o mână pricepută, piesa îți provoacă rațiunea și simțirea, îți deschide multiple piste de abordare, povestea dragostei obsesive fiind profund analizată atât din perspectiva răpitorului, cât și din cea a a captivului.
Alex Vlad, pe lângă mânuirea abilă a intrigii într-o manieră cinematografică, pe lângă tratarea subiectului pe mai multe straturi, mai are un atu: partiturile actoriceşti. Miranda, studenta la Arte Frumoase, liberă și pasionată de nou nu poate fi interpretată decât de o actriță frumoasă, pentru a inspira dorința de a o „colecționa”. Iar Patricia Ionescu chiar este foarte frumoasă, o frumusețe exotică și misterioasă ce mi-a amintit de Julieta Szony. Miranda poate fi prototipul unei femei independente, care totuși trebuie să se supună capriciilor unui bărbat inferior din multe puncte de vedere, alunecos și imprevizibil. Jocul actriței are ceva din zbaterea unei sirene eșuate la mal, care se sufocă simțind cum marea se retrage din ce în ce mai mul, mai rapid. De la lamentare la revoltă, de la uimire la introspecție, de la o motricitate agresivă la o inerție trupească și sufletească imposibil de vindecat, își spune povestea cu dramatism subtil, cu încordare, cu tensiune transmisibilă. Reușita jocului este tocmai acest drum de a o scoate pe Miranda din zona revoltei și a speranței și de a o duce în zona abandonului. Finalul ei este al unui om lipsit de putere, anihilat, care își salvează mintea și sufletul prin predarea trupului nu în mâinile prădătorului, ci sub merii din grădină, la lumina nepăsătoare a unui cer rece și înstelat.
Dorin Enache se răsfață într-un personaj captivant, reușind un rol mare, credibil, de care cu siguranță avea mare nevoie. Lucrat minuţios, probabil însoțit de studiul unor materiale de psihologie, actorul transmite confuzia, goliciunea sufletească și resentimentele lui Freddi prin limbajul corpului și expresiile faciale controlate constant. Pendulând între suprafețe liniștite și o intensitate interioară cu un filon nelămurit, jocul său coboară în adâncurile întunecate ale emoțiilor și dorințelor personajului, între grotesc și tragic. Freddi pare a fi o personalitate schizoidă ce evită apropierile investite cu încredere, preferă singurătatea, se teme de sfera afectivă (căci aceasta presupune apropierea de ceilalţi), are dificultăţi de contact cu ceilalţi. Dezvoltarea lui emoţională a rămas în urma celei cognitive, fiind aproape atrofiată. Cu o mimică opacă, niciodată păstrând contactul vizual, cu mișcări robotice par a-i fi străine tandreţea, exprimarea verbală sau nonverbală a afecţiunii, empatia, capacitatea de a rezona cu celălalt. Dorin reușește să redea fațete ale unei prostii înfricoșătoare, ale unei personalități psihice neavând dimensiunile binelui şi ale rãului. Din jocul dinamic dintre pulsiunea de viaţă şi cea de moarte, iubire, agresivitate, urmare a lipsei nuanţelor intermediare în raporturile interumane, integrarea sexualităţii este imposibilă. De aici iluzia iubirii ce poate justifica orice, orcând. Îl privim pe Freddi și ne cutremurăm, pentru că nu zărim în el firescul omenesc. Orice se poate întâmpla, non-umanul poate doborî umanul, moartea poate fi preferată vieții. Se aude zgomotul spart al bulgărilor de pământ. Simți lumina lunii inutilă și ostilă. Între figurile persecutorii şi cele idealizate confuzia sporește. Nediferenţierea dintre sine şi celălalt, între bine și rău, între pământ și cer te proiectează într-un spațiu fără limite. Nu, nu suntem toți niște colecționari. Sau așa ne dorim să credem.
Citate din piesă:
„Cu toţii dorim lucruri pe care nu le putem obţine. Faptul că acceptăm această situaţie dovedeşte că suntem oameni maturi, inteligenţi. Încercăm toţi să luăm din viaţă ce putem. Şi dacă în cea mai mare parte a vieţii n-am avut nimic, ne luăm revanşa atunci când se iveşte ocazia.”
„Toţi colecţionarii gândesc la fel. Instinctul moral dispare. În cele din urmă, obiectul posedă posesorul.”
„La început mă gândeam: trebuie să existe un dedesubt. Ceva înăbuşit foarte adânc în el, dar ceva trebuie să fie. Acum n-o mai cred. Nu cred că el îşi înăbuşă nimic, căci nu există nimic de înăbuşit.”
„Era ciudat, stăteam tăcuţi unul în faţa celuilalt şi am avut senzaţia pe care o mai avusesem odată sau de două ori înainte, că mă simţeam neaşteptat de aproape de el – nu era dragoste sau atracţie, sau simpatie de nici un fel. ci certitudinea că destinele noastre erau legate. ca şi cum am fi fost doi naufragiaţi pe o insulă – pe o plută – care nu doresc în nici un fel să fie împreună, dar care sunt totuşi obligaţi să fie împreună.”
„El pe mine mă vrea, înfăţişarea mea exterioară şi nicidecum sentimentele sau inteligenţa sau chiar trupul meu. Nimic din ceea ce este uman. E un colecţionar. De aici provine tot ce este mort în el.”
„Să aparţii cuiva implică două aspecte: unul care dă şi celălalt care acceptă ce i se dă. Tu nu-mi aparţii pentru că eu nu pot să te accept. Nu-ţi pot da nimic în schimb.”
COLECȚIONARUL
de John Fowles
TEATRUL ÎN CULISE
(str. Alecu Russo nr. 12)
Regia: Alex Vlad
Muzica și sound design: Adam S. Q. David
Distribuție:
Patricia Ionescu
Dorin Enache