Mi-am amintit de tatăl care era așa de beat, că nu își mai recunoștea copilul dintre ceilalți copii ce se întorceau de la școală. Mi-am amintit de zecile de copii cu părinți plecați la muncă sau plecați pur și simplu, copii crescuți în plasament și cu asistenți maternali în cazul cel mai fericit sau lăsați precum câinii fără coteț în jurul gospodăriei. Mi-am amintit de brațele musculoase ale unor fete, brațe călite la muncile câmpului sau la tăiat lemne. Mi-am amintit de mesajele pe care le primesc deseori de la copii elevi, de la părinții lor, mesaje unde gramatica este călcată în picioare letal, încât mă întreb ce profesori au călcat la rândul lor în picioare orele de limba română. Mi-am amintit de zecile de case în care intru și unde nu există nicio sursă de apă și nicio carte și de cărțile pe care le dăruiesc cu spaima că nimeni nu le va răsfoi vreodată. Mi-am amintit de profesoara care a numit-o„panaramă”pe o adolescentă doar pentru că purta o rochiță înfoiată, pângărind bucuria ultimei zile de gimnaziu și de un alt profesor diriginte care a oprit prelegerea unor studenți despre Politehnică în fața unor liceeni de profil tehnologic pe motiv că„ Aceștia sunt proști, nu le mai vorbiți de facultate, că oricum nu vor lua bacul”. Mi-am amintit de camerele înghețate în care am intrat înainte de Crăciun, de noroaiele unde ni s-au afundat roțile mașinii, de drumul de o oră, prin câmp, pe care niște copii îl parcurgeau spre școală. Mi-am amintit de eleve mediocre ajunse inspectoare la fel de mediocre, dar și foarte arogante. Mi-am amintit de cele două adolescente mame pe care le cunosc și de speranța că măcar una dintre ele va relua școala.
De atât de multe mi-am amintit în scaunul meu din rândul întâi de la Replika, încât am înțepenit de atâta tristețe știind că, oricât de conștiincioasă a fost documentarea, oricât de bine ar fi fost descrisă viața școlii și a actorilor ei în rama convenței teatrale, realitatea este mult mai dureroasă.
„Acrobații. 7 zile din viața unor profesori de țară” vorbește despre aspirațiile, tensiunile, contradicțiile, așteptările, dezamăgirile, frustrările pe care le trăiește un grup de cinci cadre didactice din mediu rural un sat numit Poiana. Regizorul David Schwartz este preocupat de a aduce în prim-plan perspectiva cadrelor didactice, problemele cu care acestea se confruntă în cadrul sistemului educațional prin prisma relațiilor cu organele ierahice superioare, cu finanțatorii, cu părinții, cu comunitatea, dar mai ales cu un hățiș legislativ greu de desțelenit. Scenariul aparține tot lui David Schwartz, completându-se cu versurile cântecelor scrise de Paul-Ovidiu Cosovanu și aduce în prim plan tipologii recognoscibile din mediu didactic profesorul tânăr și entuziast, profesorul sever și principial, directorul doritor de reforme, profesorul umil și ascultător, profesorul răzvrătit, inspectorul școlar grețos și indolent, finanțatorul abuziv. Se simte consistentul proces de documentare propriu modului de a lucra la toate spectacolele prezentate în Stagiunea de Teatru Politic si la cele realizate de Centrul de Teatru Replika. Această documentare reprezintă cu siguranță filonul unor idei contradictorii sau complementare, al perspectivelor diverse, din poziții diferite de situare.
Cei cinci actori, David Drugaru, Anamaria Feraru, Silvana Mihai, Katia Pascariu, Tavi Voina joacă mai multe roluri, inclusiv pe acelea de copii total dezinteresați de o oră de literatură spaniolă. Greutatea jocului stă pe unerii celor două actrițe deja mature și experimentate, Silvana Mihai și Katia Pascariu. Într-un continuu alint narcisic în postura de Primăriță obsedată de imagine, Silvana reușește un portret credibil al prototipului de politicin tăietor de panglică, superficial și histrionic. Ajutată de voce gravă și de o severitate a chipului, completată de o postură rigidă și inflexibilă, actrița se transformă rapid când textul o cere în profesoara de română principială, când nu este vorba de propriul copil. Katia Pascariu știe drumul sigur spre personajul său, o profesoară alcoolică și lucidă, drum descoperit prin filmul lui Radu Jude. Același cinism, aceeași pasiune pentru a spune lucrurilor pe nume și, trist, aceeași atitudine a comunității, de blamare și excludere.Documentarea amănunțită se reflectă în particularități legate de vorbire, comportament, detaliile făcând diferența de la un personaj la altul, de la o atitudine la alta. Scenografia semnată de Irina Gâdiuță marșează pe obiecte de mobilier de uz școlar: pupitre, scaune, tablă, bibliorafturi înțesate de hârtii, dosare. Susținând tema și titlul piesei, începutul acesteia surprinde prin prezența actorilor pe scenă, împletiți și împleticiți în cabluri roșii priponite de suporturi fixe, cabluri care îi leagă, îi încurcă, obligându-i la adevărate acrobații pe acrobații unui sistem nesigur și incert. Mișcarea scenică sub îndrumarea lui Paul Dunca/Paula Dunker te duce cu gândul la o luptă continuă, la o alergare haotică și fără punct de sosire, un drum sinuos cu un echilibru fragil cât să te oblige la orice acrobație, în lipsa oricărei plase de siguranță.
Ce fel de acrobații trebuie să învețe un profesor de țară? Să reziste presiunilor nonvalorilor comunității unde rețeta succesului cuantificat numai în bani pate fi și ducerea unei fete„la produs”. Să lupte cu birocratizarea excesivă nu doar a sistemului educațional românesc, ci și a celui european, rigid și desori absurd. Să învingă în lupta contra unor elevi din ce în ce mai apatici, dezinteresați de școală și cărora li s-a tocit orice formă de curiozitate intelectuală. Să suporte amestecul intruzv al părinților în mediul educațional. Să concureze cu forme facile de socializare? Să continue a se bate cu morile de vânt?
Superbă secvența predării romanului lui Cervantes unor copii zgomotoși și fără strop de curiozitate! Între entuziasmul profesoarei interpretate cald și sensibil de Anamaria Feraru și bășcăliacelor i preocupați de senzații tari pe tik tok se cască o prăpastie adâncă pe care nicio Rosinantă n-o poate sări. Nimeni nu mai luptă cu morile de vânt, pentru că vântul visărilor nu mai bate de ceva vreme. Vremea lui Don Quijotte a apus de mult timp, iluziile sale s-au tocit La ce bun să mai visăm?
„Când a avut timp să facă piesa?”mă întreabă un prieten care a văzut cu mine spectacolul, crezând că a fost lucrat rapid, în această perioadă a protestelor cadrelor didactice. Mesajul de final scris cu creta pe o tablă neinteligentă induce în eroare. Teatrul prevestește vremurile, intuiește viitorul. Timp în care educația rămâne să se lupte singură cu morile de vânt, dispreț și dezinteres, în acrobații riscante.
Acrobații. 7 zile din viața unor profesori de țară
Platforma de Teatru Politic, București
Scenariul și regia: David Schwartz
Scenografia: Irina Gâdiuță
Muzica și versurile: Paul-Ovidiu Cosovanu
Mișcarea scenică: Paul Dunca/Paula Dunker
Cu: David Drugaru, Anamaria Feraru, Silvana Mihai, Katia Pascariu, Tavi Voina