O cameră sordidă de hotel. Mobilă uzată, murdară, obiecte de-a valma, resturi. Bărbații care intră par a fi fugiți de undeva sau fugind de ceva sau de cineva. Sunt eleganți, dar costumele lor negre au ceva sumbru, de rău augur. Părul bine pieptănat și dat cu gel ar putea fi un amănunt cochet pentru o petrecere, dar nu rezonează cu cravata neagră, mirosind a doliu. Se întâmplă ceva între ei sau, cu siguranță, se va întâmpla. Unul este prea relaxat și se ascunde mult prea mult în spatele unui ziar deschis. Celălalt pare un iepure speriat abandonat în ploaie la câmp deschis. Unul expiră siguranță planificată. Celălalt inspiră neliniște și incertitudine.
Așa începe piesa CHELNERUL MUT în regia lui Alex Vlad, la Teatrul în Culise, cu un suspans straniu, fără efecte speciale, adunat în cuvinte puține și seci. Cei doi parteneri de afaceri vorbesc puțin. Unul preferă ascunzișul unei canapele de unde azvârle distant răspunsuri eliptice. Cel de-al doilea intră într-un crescendo al fricii, presimțind ceva nelămurit și intră într-o fază de agitație locomotorie enervantă. Tensiunea dintre ei devine un adevărat personaj, fără chip, doar cu glas, glasul muzicii superb alese, cu sonorități lugubre, angoasante, amintind de filmele lui Anderson. O picătură de apă se prelinge la intervale regulate sacadat, jucându-se cinic cu nervii tuturor.
CHELNERUL MUT este o piesă timpurie A lui Harold Pinter, unde simți influențele teatrului absurdului, mai ales a celebrei ”Așteptându-l pe Godot”. Înr-un rezumat dincolo de diverse simboluri, piesa prezintă oi asasini care așteaptă să afle care va fi următoarea lor misiune. Acești bărbați, Ben și Gus, sunt tipologii diferite. Ben preia ordinele fără să le comenteze; Gus este frământat de ntrebări și îndoieli. În timp ce Ben și Gen așteaptă noi ordine, o persoană necunoscută trimite comenzi de mâncare printr-un chelner mut. Confuzia sporește prin faptul că șeful lor, Wilson tot schimbă instrucțiunile. Pinter se dovedește a fi un precursor al curentului teatrul in-yer-face, aducând în scenă violența, cruzimea, în paralel cu etica și cu un efect terapeutic al actului artistic.
Excelentă alegerea actorilor, aspect cheie într-o piesă în care rolul cuvintelor este preluat de gesturi și tăceri! Radu Catană optează în prima partea piesei pentru un joc distant, cu economie de gesturi și cuvinte. Așezat în partea din spate a scenei și protejat de un ziar de unde citește câte o știre alarmantă, pare stăpân pe situație și deranjat de orice tentativă a partenerului de a clătina echilibru prin întrebări enervante sau intuiții periculoase. Ben nu răspunde niciodată la niciuna dintre întrebările lui Gus, alegând în schimb să dea un fragment de informații sau evitând întrebarea. În a doua parte a piesei, frământarea personajului devine evidentă, controlul corpului se pierde, transiprația devine abundentă, glasul scapără în tonalități înalte. Ben poate fi inconștient un adept al gaslighting-ului(definit ca fiind o formă de manipulare psihologică și emoțională în care persecutorul încearcă (în mod conștient sau nu) să inducă cuiva un sentiment de nesiguranță față de propriile percepții, reacții, amintiri sau credințe). Radu Catană își asumă un joc dominator spre final, obosindu-și partenerul prin alimentarea constantă cu informații false care să facă ca lucrurile să pară mult mai plauzibile.
Ionuț Iftimiciuc în Gus reușește să întruchipeze emoționant prototipul victimei. Într-un lanț al autorității, spre el ordinele vin direct de la partenerul său spre care se îndreaptă toate inceritudinile sale. Jocul său transmite, cu o foarte atentă grijă la nuanțe, presimțirea pericolului, neînțelegerea unor situații, neîncrederea în ordine. Diferite intensități ale reacțiilor la neliniștile interioare sunt setate abil, astfel că Gus devine „protejatul”spectatorilor care îi intuiesc finalul. Fizionomia sa se transfomă de la o stare de la alta:uimire, nedumerire, frică, resemnare, dezamăgire. Rotirea ochilor, colțul gurii care se lasă, ochii care se fac din ce în ce mai mari, umerii ce se gârbovesc instantaneu, toate aceste transformări fizice sunt reflectarea trăirilor pe care Ben le acumulează .
Originalitatea abordării lui Alex Vlad constă în mutarea centrului de interes de la profilul de asasini plătiți al celor două personaje spre arhetipuri umane universale, victima și agresorul. Pe această linie, prezența pe scenă a lui Wilson eeste inutilă, astfel că, inspirat, el devine doar o voce pe care fiecare dintre cei doi o aude și o percepe în diverse chei, în funcție de starea de spirit. Mai mult decât Wilson ce devine doar un concept abstract (ordinul ce se cere a fi executat), un al treilea personaj îmi pare a fi muzica spectacolului , care, deși în tonuri mioderne, are rolul unui cor antic prevestitor.
Nu te simți deloc confortabil la finalul piesei. Sensul nu este atât de ușor de descifrat. Artaud te trage de mânecă și îți aduce aminte că „teatru ca singura cale în societatea modernă, prin care corpul poate fi „trezit””.. Ești foarte treaz, foarte lucid și te bântuie întrebări legate de odine, legi și haos într-o lume în care suprarealismul a devenit rușinos de cotidian.
Chelnerul Mut
de Harold Pinter
Traducere, versiune scenică: Alex Vlad
Cu Ionuț Iftimiciuc, Radu Catană, (voce: Cristian Bajora)