„Spectacolul nu e nici comedie spumoasă, nici comedioară, e o poveste grotescă de familie.Ce legătură are asta cu pterodactilii din titlu?Ne-am dori foarte mult să vă lămurim, dar…”spune Radu Iacoban, regizorul spectacolului „PTERODACTIL”, producție a Teatrului Excelsior .
Personal și subiectiv, am priceput legătura titlului cu subiectul, ce n-am priceput și nici până acum nu m-am lămurit este cui se adresează acest spectacol, care este publicul țintă. Adică, dintre miile de piese netraduse și nejucate de ce am alege „Pterodactil”?
Înainte de a-mi detalia frustrările și dilemele, mereu foarte morale, țin să fac două precizări:
1.Referitor artistul Radu Iacoban
L-am văzut jucând în „Carousel”, „Peretele”, „Volpone”, „Emancipare”, „Visul unei nopţi de vară”, „Procesul caprei cu un ied”, „Casa cu pisici”, „Carpathian Garden”. Doar o dată! L-am văzut de multe ori în minunatul „Constelații”, regret și acum că din cauza unui tren întârziat am ratat „Bad talk”.
Consider spectacolele regizorului Radu Iacoban (am văzut, am trimis prieteni),„O intervenţie”, „Crimă şi Pedeapsă”, „Linia solară”, „Vițelul de aur” şi „Când Ploaia se va opri”) printre cele mai articulte, dense, profunde producții.
2. Referitor Teatrul Excelsior. De la „History boys” la zi, nu am ratat niciun spectacol, pe unele le revăd cu mare bucurie, trimit prieteni, am organizat grupuri pentru că apreciez atmosfera, entuziasmul, echipa de pe scenă, pe cea din spatele scenei, tot.
Și totuși, din această combinație, „PTERODACTIL.ul” nu mi-a transmis decât o mare doză de anxietate și inutilitate. Spun anxietate și inutilitate pentru că mi s-a părut o risipă de umor negru, de parodie grea ca lespedea, de absurd acoperit de grotesc care își ratează mesajul pentru că acest mesaj nu există sau, dacă există, descifrarea lui este tare riscantă.
„Pterodactil ” este una dintre primele lucrări ale lui Nick Silver (a avut premiera în 1993 la Vineyard Theatre), fiind nomnalizată la Drama Desk Award în anul 1994, având ca subiect o familie disfuncțională, curat disfuncțională, din clasa de mijloc, bulversată de întoarcerea fiului lor de mult plecat. Fiul, Todd (Dan Pughineanu, se întoarce acasă la familia sa înstărită din suburbiile Philadelphiei cu vestea că este bolnav de SIDA. Grace (Mihaela Trofimov) este o mamă alcoolică, depresivă și dependentă de cumpărături. Tatăl, Arthur (Doru Bem) este președinte de bancă, incapabil de iubire, frustrat și indiferent. Fiica, Emma (Ioana Niculae), are probleme cu memoria și a hotărât să se căsătorească cu un chelner fără adăpost, Tommy (Alex Popa), pe care îl cunoaște de trei săptămâni. Grace îl angajează pe Tommy ca servitoare, Todd găsește fosile de dinozauri gigantice în curtea din spate și de aici o metaforă previzibilă a extincției, un pumn în fața visului american. Previzibil, agresiv, obositor. Nu găsim nici complexitatea caracterelor din teatrul lui Eugene O’Neill, nici pe departe umorul lui Ionesco, nici paradoxurile lui Harold Pinter, nici profunzimea lui Edward Albee.
Uneori am avut impresia că nici actorilor nu le-a plăcut ce joacă, de aici confuzii între absurd, realism, naturalism.Categoric spectacolul stă pe umerii fermi ai Mihaelei Trofimov(mama), cu o apariție spectaculoasă în care se adună inspirat fragmente din Blanche Du Bois, Arkadina și Jenny Speluncă. Dan Pughineanu(Todd) s-o fi săturat de atâtea roluri de amfitrion, are prea mult talent ca să nu fie provocat cu roluri altfel decât cele ce l-au consacrat. În aceeași situație pare și Alex Popa, ce se mișcă abil, lejer, dar cu un umor stins în postura lui Tommy. Ioana Niculae(fiica) parcă se sperie de Emma, se aleargă una pe cealaltă neajungând la un pact de nonagresiune, de aici tonurile ascuțite și energia risipită timp de două ore. Doru Bem(tatăl)are un final bun în scena dezlănțuirii definitive, dar nu convinge în haina de prădător uman.
Ca spectator, în funcție de pregătire, de sensibilitate, de starea în care te afli poți percepe spectacolul ca pe prea mult zgomot pentru o singură idee, extincția, spre care sunt îngrămădite celelalte stereotipii sau poți pica într-o capcană extrem de periculoasă (mai ales spectatorul tânăr). Aceea că anormalitatea are rang de normalitate, că violența se naturalizează chiar în formele ei atrocce, crima și sinuciderea. O să fiu patetică, dar simt nevoia să vă rog, dragi realizatori de spectacole, nu mai umpleți scenele cu personaje adolescenți suicidari schematic realizate, fără personaje suport alături, nu mai explicați, justificați, prezentați atât de des fenomenul într-o manieră apocaliptică și fără soluție. Adolescenții au mare nevoie de lumină, de magie, nu doar de adevăruri. Dacă le-ați dreptul de a se regăsi în poveștile teatrului, nu îl anulați pe acela de a se pierde printre lumile lui.
După piesa „Nu am văzut nimic” unde un personaj se întreabă reflexiv „Cine nu s-a gândit la sinucidere?”, de te făcea să te simți exclus și vinovat că nu te-ai gândit să îți pui ștreangul de gât măcar o dată în viață, „Pterodactil” are un moment ce mi-a dat fiori, acela în care fiica, după moarte, apare luminoasă și liniștită explicând că s-a sinucis, că este bine Dincolo unde poate să iubească pe cine vrea. Umor negru??? Da, faptul că apreciem umorul negru ar putea fi un indicator de inteligență peste medie, gustul pentru așa-numitul „umor negru” este legat de niveluri ridicate de inteligență verbală și nonverbală. Dar cine ne garantează că un asemenea spectacol va fi văzut doar de adolescenții cu inteligență pste medie? Cum se calculează„media”? Cum vor recepta textul cei de sub bariera pusă de standard? Dar chiar și cei inteligenți, oare vor înțelege exact substratul textului? Amintiți-vă de tânăra din Tg.Jiu care s-a sinucis în anul 2011și care elogia cartea „Magazinul de sinucideri” a lui Jean Teule, carte apreciată de critici ca una în care umorul negru este omniprezent.(„Nu numai cei care cauta exitus stilat și cu rafinament din viață, ci și pasionatii de literatura pot gasi în elegantul „Magazin de sinucideri” al familiei Tuvache o dramă în care binele este cel care dispare”, scrie în prefața cărții tradusă în limba română).
In SUA sinuciderea este a treia cauza de mortalitate la copii, adolescenți si tineri adulți. Niciun medic psihiatru, el normal la cap, nu recomandă drame și tragedii unor suferinzi în depresie. Pe lângă psihoterapie și medicație, specialiștii sfătuiesc implementarea anumitor schimbări ale stilului de viață și adoptarea unor obiceiuri sănătoase, pentru ca gândul „vreau să mor” să se schimbe în „vreau să continui să trăiesc”. Teatrul, arta în genere poate trezi viața din tine, dar, tonul face muzica. Ori „Pterodactil”nu a găsit tonul potrivit.
Voi încheia tot cu destăinuirile regizorului Radu Iacoban într-un interviu semnat de Mihai Brezeanu: „ Eu mă gîndesc la omul care dă bani să vadă un spectacol. Important e că spectatorul vrea ceva. Ce? Nu ştim pînă în momentul în care se termină spectacolul şi aplaudă. Şi, da, poate să îşi folosească mîinile într-un conformism împrumutat de la alţii şi „să facă frumos” pînă la ieşirea din teatru, dar, dacă nu i-a plăcut, e clar că nu o să mai vină şi nici nu o să recomande altuia să o facă..”
Eu voi veni pe mai departe la Excelsior cu același entuziasm și mă bate gândul să ajung la Piatra Neamț după „Rinocerii” lui Radu. Doar Pterodactilul să rămână singur cu anxietățile sale, că tare inutil este!
PTERODACTIL
de Nicky Silver
traducerea Radu Iacoban
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica: Aida Šošić
Distribuția:
Todd Duncan, 23 ani – Dan Pughineanu
Emma Duncan, sora lui Todd – Ioana Niculae
Tommy Mckorckle, logodnicul Emmei – Alex Popa
Grace Duncan, mama lui Todd și a Emmei – Mihaela Trofimov
Arthur Duncan, tatăl lui Todd și al Emmei – Doru Bem