OAMENI OBIȘNUIȚI sau pe tabla de șah a normaliății

Publicat de Alina Maer pe aprilie 15, 2025aprilie 15, 2025

Cât de greu este să fii normal? Acum sau dintotdeauna? Cât de normal este să fii altfel? Dintotdeauna sau acum? Suntem pioni pe o tablă de șah a unei lumi în care nebunii  sunt prea des regi, iar regii fac pe nebunii. Sorbim afectat din cupe elegante vin, absurd și intoleranță. Ne înțelegem greu, nu mai respectăm ordinea mutărilor, sancțiunile par recompense, recompensele sunt percepute ca pedepse. Suntem legați prin regulile jocului dar nu mai câștigă cine le respectă pe deplin, ci cei ce le cosmetizează conform propriilor interese. Rostim „Șah mat” către adversarul nostru ca o stranie eliberare. Acesta nu se sperie, nu se miră, de fapt nimic nu mai  miră pe nimeni. Suntem siluete în alb și negru, distingând din ce în ce mai greu nuanțele. Trădăm, plecăm, fugim, iar atunci când rămânem trăim în universuri paralele.

„Oameni obișnuiți„ în regia lui Vlad Massaci, noul spectacol al Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sf.Gheorghe pare un joc de șah al oamenilor și  întâmplărilor derulat în trei runde, toate terminate în remiză. Mutări gândite, erori, ezitări, atacuri, apărări, calcule, capcane se regăsesc  într-un text ce îmbină  povești inspirate din operele dramaturgilor americani David Lindsay-Abaire( dramaturg, scenarist, textier și libretist câștigător al Premiului Pulitzer) și Neil LaBute(unul dintre cei mai cunoscuți, mai jucați, mai traduși, mai iubiți și mai contestați dramaturgi ai momentului, și scenarist, și regizor, și actor). Având un al doilea tilu „Cupluri”, spectacolul ne trimite cu gândul la un altul cu același titlu producție a Teatrului Godot(regie Vlad Zamfirescu), în care, alături de  Tudor Istodor, Andreea Vasile, Conrad Mericoffer  apărea și Diana Cavallioti. În producția TAM, Diana Cavaliotti realizează traducerea și înțelegem că această nouă abordare a textului după cea de interpret o face să intuiască și să îi  sublinieze  toate  subtilitățile, să puncteze cu detașare tonurile umoristice în replici acide și seci sau în dialoguri din care curg enigme, platitudini, paradoxuri sau ironii.

Scenografia semnată de Șteff Chelaru aduce în fața spectatorilor  un bar elegant, cu scaune albe, cu pardoseală albă, etajere negre și pereți transparenți,  populat de personaje tinere și de vârstă mijlocie, și ele asortate cromatic și stilistic cu ambientul. E barul unde poți flirta cu o femeie frumoasă și necunoscută, e livingul open din casa unui cuplu modern unde îți inviți prietenii la cină sau terasa unde  nu pui întrebări musafirilor de teama răspunsurilor.

Prima mutare îi revine lui Nicholas Cațianis, așezat degajat pe un scaun al barului, cu alură de cuceritor ușor blazat, dar care nu și-a pierdut instinctele de prădător. Victima, o femeie coaptă, superbă(Camelia Paraschiv) de  o frumusețe amintind de Lauren Bacal. El privește, proiectează o relație de viitor, adulmecă, verbalizează fantasma. Ea ține în față un pahar de vin roșu sângeriu. O scenă elegantă, senzuală, cu un final deschis.

În prima rundă a jocului un cuplu de tineri părinți invită la cină pe potențialii nași ai copilului, doar că aceștia  refuză onoarea încuscririi, întrucât sunt pe punctul de a divorța. Nimic din acest minor conflict nu pregătește răsturnarea de situație: musafirii află că lasagna pe care au mâncat-o nu a fost ce a părut să fie. Umor negru, nebunie! Se trece la atac din ambele tabere. Gazdele  Joyce (Mădălina Mușat)  și Marlon (Eduard Crucianu) sunt curat ofensați. Musafirii, Danita (Anastasia Florea) și  Gary (Robert Brage) sunt curat disperați. Conflictul escaladează, invectivele nu se lasă așteptate. Prejudecăți, frustrări, modernisme sunt ingredientele unei încleștări de-a râsu-plânsu în care alături de veterana, minunata, expresiva Mădălina Mușat, trei actori nou angajați aruncă scena într-un comic burlesc  cu tonuri absurde. Anastasia Florea(pe care am văzut-o în postura de Fiică a Zmeilor pe scena de la Godot) a devenit mai sigură în joc, singurul reproș fiind rostirea  neclară și prea precipitată a cuvintelor în scenele de isterie. Eduard Crucianu(în vizibilă creștere după rolul din White noise), iar Robert Brage(cel pe care l-am remarcat în Controverse) are un joc robust, bine controlat și lipsit de excese.

A doua confruntare este o bijuterie atât din punct de vedere al textului, cât mai ales al interpretării, un joc al nebunilor cu o regină în dizgrație. Connie (Oana Jipa) se trezește la miezul nopții cu vizita ofițerului de supraveghere în procedura de  eliberare condiționată, Benny (Sebastian Marina). Acesta îi aduce, ce altceva decât o lasagna gătită de el însuși. Cliff (Nicholas Cațianis), prieten și  partener de macao al lui Connie, apare și el. Sebastian Marina își ia în serios personajul. Renunță la abordarea comică  sau sentimentală în favoarea celei ceremonioase, serioase, cu morgă solemnă. E ionescian până în măduva oaselor. Ridicolul său e tandru și ludic. Benny se fâstâcește, clipește ca o fetiță de pension, roșește. Îndrăgostitul fără speranță și fără șosete scoate inepții pe gură, dar o face plin de reverență.  Într-o altă cheie îl construiește  Nicholas Cațianis pe Cliff. Intrarea sa în scenă se aseamănă cu a zmeului din basm ce aruncă mai întâi buzduganul. Cu niște apucături psihedelice, cu gesturi de șhogun eșuat, Cliff este nebunul imprevizibil. Nu știi ce va spune, nu intuiești ce va face. Nici el nu este ce pare. Când se așază cuminte să joace macao, respiri ușurat. Nu va curge sânge, doar lacrimile bietului refuzat în amor.

A treia rundă sparge stilistic unitatea primelor două. Umorul este sacrificat în favoarea unei  atmosfere de policier. Lasagna nu lipsește din peisaj! Udă leoarcă, senzuală, misterioasă, Tappy, colega de odinioră supraponderală și mâncătoare de lasagna,  jucată cu finețe de Camelia Paraschiv, apare pe terasa familiei comusă din doi prieteni vechi, Ginge (Mona Codreanu)  și Jack (Costi Apostol). Aceștia au în vizită pe Kevin (Daniel Rizea) și Sissy(Alexandrina Ioana Costea). Se spun secrete vechi despre legături  vechi, se devoalează secrete și legături noi.Textul își pierde din savoare, astfel că actorii scad în precizia și rigurozitatea interpretării, mai puțin Costi Apostol, un actor cerebral care are știința de a face vizibil ceea ce îndeobște se cheamă un rol secundar, asigurând echilibrul celorlalte interpretări.

Finalul readuce în scenă primul cuplu, alături de toți ceilalți. Cuceritorul ne face un semn discret. „E a lui.” Visul coboară în realitate. Muzica (Marius Popa) se integrează în muzicalitatea implicită a spectacolului. Toate piesele umane sunt la vedere, un pic obosite de atâtea mutări. Spectatorul devine tacit co-autor. Lui îi revine următoarea mutare. Fiecare cu propria strategie.

„Încerc doar să scriu despre oameni. Încerc să scriu despre oameni care sunt adevărați și sinceri, patetici și complicati„, declara într-un interviu David Lindsay Abairehttps://stageways.wordpress.com /2014/01/25/interview-playwright -david-lindsay-abaire/). El adaugă: „Găsesc oamenii fascinanti. Sunt mult mai interesanți decât mine.”. Vlad Massaci se alătură acestei pasiuni de a observa oamenii în normalitatea sau anormalitatea lor judecate cu îngăduință. Urmuz îi face cu ochiul lui Cehov, Caragiale se bagă și el în vorbă, iar Ionesco scoate rar câte o vorbă. Toți au așezat oamenii în diverse poziții pe tabla de șah a umanității.  Oameni obișnuiți, mutări neobișnuite, remize.

OAMENI OBIȘNUIȚI

După David Lindsay-Abaire și Neil LaBute

Traducere: Diana Cavallioti

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Steff Chelaru

Muzica: Marius Popa

Regie tehnică: Lidia Baciu

Lumnist: Bakó Zsigmond

Sonorizare: Magyar Csaba

Distribuția: Mădălina Mușat, Anastasia Florea, Eduard Crucianu, Robert Brage, Sebastian Marina, Oana Jipa, Nicholas Cațianis, Costi  Apostol, Alexandrina Ioana Costea, Mona Codreanu, Camelia Paraschiv Kátai, Daniel Rizea.