Într-o epocă în care stresul, incertitudinea și goana după succes au devenit norme ale cotidianului, fericirea a fost transformată într-un ideal de vânat cu orice preț. Însă, în această căutare, ceea ce se oferă adesea nu este fericirea autentică, ci o iluzie a acesteia, împachetată abil de falși guru, coachi de dezvoltare personală sau influenceri spirituali. Aceștia promit soluții rapide, rețete sigure și răspunsuri absolute, dar de multe ori hrănesc doar nevoia de apartenență și dorința de evadare, fără să vindece sursa reală a neliniștii interioare. Deși unele dintre aceste idei pot conține un sâmbure de adevăr, prezentarea lor ca adevăruri absolute devine periculoasă. Ea creează o presiune asupra individului, aceea de a fi fericit cu orice preț și sugerează că, dacă nu reușește, vina îi aparține exclusiv.
„Centrul Central” (autor Doru Vatavului, proiect câștigător al concursului COMEDIA ȚINE LA TINEri, ediția 2022) atinge obsesia contemporană pentru fericire și autenticitate falsă. Într-o societate în care recunoștința și vindecarea interioară sunt adesea transformate în industrii de milioane (terapie, retreat-uri de wellness, coaching motivațional etc.), piesa arată cum această „căutare de sine” devine, paradoxal, un nou tip de presiune socială.
„Spiritul epocii ne îndeamnă: fii fericit! Fii recunoscător! Indiferent de situația în care suntem, mereu vor exista alții mai puțin norocoși, cu mai multe motive să fie deprimați sau disperați – aşa că trebuie să ne gândim la ei, să ne bucurăm că nu suntem ca ei! Însă pare că recunoştința se transformă pe nevăzute în teroare (că am putea ajunge aşa), în dispreț (de ce sunt oamenii ăia aşa?), într-o linie decisă care îi separă pe ei de noi. ” afirmă regizoarea spectacolului, Irisz Kovacs.
„Chiar când cauți claritate, cercul contemplării continue capătă conotații ciclice.Conștientizare continuă creează capacitate, consolidează credință, cultivă compasiune.Curiozitate cerebrală catalizează cunoaștere, conferă claritate, concentrează convingeri.Confruntare controlată consolidează curaj, clarifică concepții, conturează caracter…” M-am jucat și eu de-a beția de cuvinte și nonsensuri terminate în litera C, pentru că așa își începe Cecilia(cu C, evident), pledoaria pentru Minunea numită Centrul Central, al certitudinilor, al congruențelor, al cunoașterii, al credinței. Suntem într-un cerc al asumaților, unde fericirea se câștigă în șapte pași și unde se bea ceai curățător, unde nu mai ești lăsat să suferi sau să ai defecte în liniște, unde musai să fii mereu „împăcat”, „recunoscător”, „vindecat” , chiar dacă în interior ești prăbușit.
Dramaturgul Doru Vatavului folosește satira și hiperbola, exagerând trăsături și situații, pentru a accentua cât de absurdă a devenit această „cursă” spre iluminare personală. Deși satiric și provocator, textul nu devine didactic sau moralizator, ci tinde spre un teatru absurd cu accente realiste (o combinație care amintește de Beckett sau Ionesco, dar într-o variantă contemporană. Grupul pare o colecție de oameni „defecți” în moduri foarte umane, trimiși la „reparat”. Personajele par a fi arhetipuri ale vremurilor actuale. Relațiile dintre ele sunt dominate de: neîncredere, nevoia de validare, frica de vulnerabilitate autentică.
Cecilia(în mare formă Teodora Stanciu), patroana-călăuza retreat-ul ce ajunge să fie un loc de înstrăinare, nu de vindecare, este scorpia perfectă degizată în ursitoarea cea bună. Cu gesturi largi, cu atitudine de regină, pronunțând cuvintele clar, rar și apăsat, ea este un guru de genul feminin care șuieră pe tonuri adaptate fiecărui client clișee și formule magice: „gândește pozitiv”, „atrage ceea ce dorești”, „eliberează-ți energia interioară”. Oricât ar mima bunătatea și compasiunea, fața ei emană o răutate înghețată. Nu e decât un prădător ce profită de vulnerabilitatea umană, care cultivă dependența, nu autonomia și care adoptă masca împlinirii permanente.
Corina, Sonia, Iulia, Nana, Bogdan sunt arhetipuri variate ale societății moderne.
Iulia și-a epuizat succesul în afaceri, este în plin burnout profesional și se declară admiratoarea totală a călăuzei Cecilia. Maria Moroșan se dezlănțuie în acest rol, neferindu-se de excese în tonalități și gestică. Cu măsură, atentă la relația cu partenerii de scenă, Cătălina Frunză în Sonia pare un prototip al rebeliunii pasiv, pasionată de consumul de substanțe interzise. Corina (Laura Creț), un viitor guru spiritual ascunde sub obediența impusă multă frustrare și furie. Florin Aioane în Bogdan, singurul personaj masculin, este un soț părăsit de soția life coach, plecată în India pentru iluminare. Florin Aioane nu tușează melodramatic personajul, dimpotrivă, îi imprimă luciditatea de a demonstra cum idolatrizarea poate deveni o formă de alienare, o sursă de confuzie între realitate și imaginea proiectată în online.
Foarte frumoasă, foarte talentată, Ana Bumbac în rolul Nana, influencerița depresivă, imaginea perfectă a fericirii digitale, persoanaj emblemă pentru generația care trăiește pentru validare publică, dar care în privat e măcinată de depresie și singurătate. Chipul perfect al Nanei reflectă conflictele interioare între dorința de acceptare sinceră și presiunea de a afișa mereu o „viață perfectă”. Chiar și în scena prăvălirii în propriul subconștient, Ana Bumbac păstrează in joc lucid, fiind extreme de credibilă în redarea mesajului că suferința reală nu poate fi ignorată chiar dacă „arăți” bine la exterior.
Scenografia semnată de Clara Ștefana mizează pe spații circulare.Oglinzile în care se privesc personajele și care au rol cheie în scena finală, simbolizează reflecția identității reale versus imaginea fabricate, dar și multiplicitatea „eu-lui” interior: cine suntem cu adevărat versus cine vrem să părem. Privindu-se în ele, fiecare personaj vizualizează confuzia și dezintegrarea identitară. Cercul este un alt simbol al perpetuei căutări a perfecțiunii și a conexiunii cu divinul. Adrian Piciorea(Muzica și sound design) înțelege translația personajelor de la iluzie la realitate și imprimă acest du-te-vino amețitor universului sonor al spectacolului. Amprenta coregrafului Sergiu Diță se simte în partea a doua, în acea scenă valpurgică pe care regizoarea insisistă mult prea mult și în care, ca efect al ceaiului catalizator sau al luptei cu proprii demoni, personajele se mișcă delirant.
De ce„Centrul Central ”? Pentru acreditarea ideii false că există un „centru”, un loc perfect unde te poți „vindeca” total, poate un semnal de alarmă contra industriei de wellness, care promite rezultate absolute în schimbul banilor, vindecarea nefiind ceva care se cumpără sau se „bifează” într-un retreat de lux. De ce„Ceaiul Curățător”?Pentru a sparge iluzii de progres emoțional, fără o schimbare reală și a infirma soluțiile rapide, consumabile, care promit să „spele” ani de suferință, dar și pentru a blama terapiile de formă devenite trenduri sociale.
„Centrul Central” este o satiră dură și lucidă asupra industriei fericirii și a presiunii de a fi „ok” cu orice preț. Doru Vatavului ridică o oglindă amară în fața unei societăți dependente de imagine și autosuficiență superficială. În fața acestei exploatări emoționale, devine esențial să ne întoarcem către surse autentice de cunoaștere și reflecție, să acceptăm complexitatea vieții și să cultivăm discernământul. Adevărata fericire nu se află în promisiuni magice, ci în procesul lent și profund al descoperirii de sine, al conectării cu ceilalți și al acceptării vieții așa cum este – imperfectă, dar reală. Fericirea este, prin natura ei, un concept fluid, personal și profund. Nu poate fi standardizată, comercializată sau impusă din exterior. „Centrul Central” ține rol de oglindă spartă a sufletului contemporan, unde fiecare ciob reflectă câte o disperare sau durere ascunse sub masca „fericirii obligatorii”.
CENTRUL CENTRAL,
de Doru Vatavului
Regia: Irisz Kovacs
Scenografia: Clara Ștefana
Muzica & sound design: Adrian Piciorea
Mișcarea scenică: Sergiu Diță
Distribuţie: Florin Aioane(Bogdan), Ana Bumbac(Nana), Laura Creţ(Corina), Cătălina Frunză(Sonia), Maria Moroşan(Iulia), Teodora Stanciu(Cecilia)