Deși și-a părăsit corpul, Ofelia insistă să-și simtă bătăile inimii.„Mă trezesc în fiecare dimineață ca să bat ca disperata din inimă.” Și inima bate în ritm sacadat, în tot aerul care devine greu și cu iz de celălalt tărâm. Existențialiștii percep conștiința de sine ca pe un izvor al angoasei, tocmai pentru că obligă la alegeri. Și Ofelia alege să își trăiască puiul de viață în felul ei, la masă cu Frica( ce scenă, ce Frică!). Spectacolul „OFELIA. Afterlife”,după piesa semnată de Dan Coman, aduce o reinterpretare contemporană și profund poetică a personajului Ofelia din „Hamlet” de William Shakespeare, oferind o perspectivă modernă asupra destinului Ofeliei, explorând teme precum identitatea, trauma și condiția feminină într-o lume dominată de haos și incertitudine. În centrul piesei se află Ofelia, nu ca victimă pasivă a intrigilor curții daneze, ci ca o conștiință care, după moarte, își reconstituie identitatea și își revendică povestea. Această abordare permite o explorare profundă a psihologiei personajului, evidențiind complexitatea emoțiilor și gândurilor sale.
„E cineva acolo?” Ofelia se îndoiește de tot ce vede și simte pentru că nu știe cine este, unde este și, mai ales, dacă este. Când spun Ofelia, spun Antoaneta Cojocaru dar altfel decât binomul rol/actor. E mai mult o suprapunere, o prelungire, o țesătură cu mii de noduri și fire. Un dialog permanent în care fiecare, Ofelia și Antoaneta se adâncesc una în cealaltă prin cuvinte sau tăceri, prin întrebări si răspunsuri. Cu mulți ani în urmă mă întâlneam într-un pod de la Bulandra cu un Pierrot fragil și luminos, a cărui candoare topea inima Colombinei. Apoi întâlneam un pescăruș al cărui cer era zgura în care plutea aripă lângă aripă cu o Nină imponderabilă. Apoi un personaj fără glas care încerca să potolească gloata ațâțată contra lui Coriolanus. Pașii Ofeliei nu s-au oprit la râu. Pașii Antoanetei Cojocaru nu se vor opri nici ei. Ii așteaptă drumuri lungi și lungi întrebări. E cineva acolo? O fantasmă, un trup, o inimă sau doar o superbă actriță ? Cea mai puternică. Antoaneta Cojocaru a continuat să joace teatru cu forța paradoxală a fragilității. A continuat să producă spectacole în care crede, pe care le asimilează cu pofta hulpavă a împătimitului de teatru, dans, poezie.
Pasiunea pentru dans a Antoanetei Cojocaru și talentul coregrafei Ioana Marchidan se îmbină într-un concept unitar în care mișcarea, lentă, circulară, suspendată, cu gesturi începute și neterminate, ca în vis. Textul se rupe în șoapte, izbucniri, coruri interioare. Trupul Ofeliei este un rezervor prea plin din care irump dorințe și așteptări, regrete și speranțe. „nimic n-a fost potrivit pentru mine. și totuși: am rezistat tinereții, dragostei, mișcărilor bruște ale sufletului. cu seninătatea unei retardate am făcut față corpului meu, dorințelor și viselor, vorbelor de neînțeles pe care mi le spuneați toți, din toate părțile, de parcă n-aș fi putut lua singură nicio decizie.”
Trupa Beethoven Crisis (Maria Bucur, Andrei Mancaș, Răzvan Balașov, Vlad Ploeșteanu) semnează coloana sonoră live a spectacolului, intervenind ca un element de tensiune și coerență dramaturgică. Sonorități electro-acustice, generate prin combinarea sintetizatoarelor cu chitară electrică procesată, creează o textură sonoră stratificată, uneori copleșitoare, alte aproape imperceptibile, imprimând o reală pulsație interioară a spațiului scenic. Muzica devine astfel un element narativ, traducând în limbaj sonor stările de anxietate, alienare sau vizând suspendată care definesc „viața de apoi” a Ofeliei. Maria Bucur , membră a trupei nu este doar o compozitoare inspirată, dar are și carisma unei actrițe profesioniste. Diana Dancu(un alter ego al Ofeliei), grațioasă și inefabilă, completează distribuția.
Decorul lui Vladimir Turturică, costumele Iolandei Mutu Jr., proiecțiile create de Dorel Mihăilă și lighting design-ul lui Alin Popa sunt congruente cu textul li mișcarea scenică, alcătuind o atmosferă onirică, în care realitatea și fantezia se împletesc, reflectând starea la limită a personajului între viață și moarte. Superb omagiu adus artiștilor care au influențat parcursul profesional al Antoanetei Cojocaru, redat prin elemente de decor(tablouri de dimensiuni mari în care recunoaștem pe Ducu Darie, Adrian Ciobanu,…)!
Deși pare în primul rând preocupată de singurătatea cosmică, Ofelia caută totuși un dialog: cu sine, cu publicul invizibil, cu cei rămași în memorie. Această dorință de comuniune se manifestă prin impulsul de a rostogoli întrebări în spațiul gol, ca și cum speră ca undeva, cineva poate un alt suflet rătăcit să răspundă. În absența răspunsurilor, ea învață să „joace” cu ecourile proprii și să transforme tăcerile celorlalți în teren de creație. E cineva acolo? Privirea, pauzele, tremurul din voce sau din gest reușesc a spune la fel de mult ca vorbele. Capacitate de metamorfoză emoțională rapidă asigură credibilitate salturilor între stări contrastante: nostalgie, furie, rușine, bucurie, fragilitate. Antoaneta Cojocaru are un control fin asupra acestor tranziții, astfel încât ele par firești și organice.
„E cineva acolo?” Acest strigăt nu caută doar răspuns exterior, ci își interoghează propriul eu: „Sunt eu însămi?”. Îndoiala devine astfel motorul intern, materia primă a unui dialog permanent cu sine, în care fiecare răspuns (sau tăcere) adâncește crăpătura fragilității și, totodată, o propulsează spre auto-descoperire.„ Nu mai stiu de cat timp sunt aici./(liniștea îmi intră adânc în oase)/e pentru prima dată când îmi simt total inima/lipsa de greutate a lumii./
E cineva acolo!” De la întrebare la certitudine s-a născut o lume.
.
de Dan Coman
Cu:Antoaneta Cojocaru și trupa Beethoven Crisis
(Maria Bucur, Andrei Mancaș, Răzvan Balașov, Vlad Ploeșteanu)
cu participarea Dianei Dancu
Decor: Vladimir Turturică
Costume: Iolanda Mutu Jr.
Coregrafie: Ioana Marchidan
Regie și producție video: Dorel Mihăilă
Lighting design: Alin Popa
Muzică originală: Maria Bucur
Asistență regie: Cristiana Ioniță și Daniel Pascariu
Un spectacol de: Antoaneta Cojocaru/O producție: Laboratorul de Artă