Toma cu spatele la public. Tabloul static e aproape dureros: o masă pe care paharele sunt intacte, o lumină filtrată în umbre de praf, o prezență stranie care se încăpățânează să ți se lipească de retină. Într-o sală care-i poartă numele, Toma Caragiu reapare printr-un concept scenic plin de iubire și memorie. Spectacolul TOMA – Un tribut Toma Caragiu regizat de Vlad Trifaș, pe textul scris de Cosmin Teodor Pană, este mai puțin o evocare clasică și mai mult o construcție poetică a absenței, o meditație scenică despre fragilitatea memoriei și forța amintirii în teatru. Alegerea regizorală de a nu-l reconstitui doar liniar biografic pe Caragiu, ci de a-l evoca prin text, mișcare, muzică și estetică vizuală se naște într-un spațiu scenic deopotrivă sobru și vibrant.
Toma Caragiu a fost acea întrupare rară a comicului inteligent, a ironiei care nu strivește, ci curăță ochiul și mintea. Pe cât era de carismatic, cu acea voce ca de piatră crăpată și râs cu margini tăioase, pe atât era de malițios, în sensul cel mai nobil: cel care vede fisura din zid și o arată publicului cu un zâmbet, nu cu degetul. A fost un actor care mușca din realitate cu aceeași poftă cu care mușca dintr-o replică scrisă bine.
Ploieștiul n-a fost doar locul în care a jucat, ci orașul care i-a fost matcă, scenă și… martor. Aici, în Teatrul „Toma Caragiu”, trecutul încă mai urcă pe scenă. Fiecare cărămidă a acestui spațiu știe o glumă spusă în cabina 4, un monolog repetat la miezul nopții. Ploieștiul și Toma nu sunt două entități, sunt una singură: un oraș care își poartă râsul și tristețea în același glas.
Spectacolul-tribut „TOMA” nu e un simplu omagiu. E o strigare înapoi către o voce care nu și-a terminat fraza. Decorul vorbește simplu și adânc: o masă cu pahare, rămase ca într-un film oprit în mijlocul unei scene de viață, o lumină care cade oblic peste praful nevăzut al istoriei, peste un scaun răsturnat. Și, mai ales, o tăcere compusă din amintiri.
Visarion Udatu, Vlad Nicolici, Pamela Iobaji, Dragoș Maxim, George Liviu Frîncu, Ioana Farcaș și Nelu Neagoe fac parte din distribuție, o echipă mixtă formată din actori ai celor trei secții ale Teatrului, o echipă care lucrează cu intensitate, evocând fragmente, stări, schițe de personaje, reflexii ale unui actor care a fost, în sine, un univers. Ei nu imită vocea, nici gestica, nici râsul lui Toma, realizând că Toma Caragiu este inimitabil. Actorii propun un traseu afectiv prin ceea ce a însemnat el: umor, luciditate, melancolie și o formă rară de generozitate artistică.
Scenografia lui Aurel Asanache folosește spațiul ca pe un palimpsest: ziduri, darâmături, mobilă aruncată haotic sau agățate de plafon, resturi, umbre, amintiri vizuale. O clădire dărâmată de cutremur pare să fi fost adusă în interiorul teatrului, iar din ruinele ei răsare o lume suspendată. Un spațiu al întrebărilor și al tăcerilor.„Mă cutremur” este o replică din BD, spusă de Toma. Te cutremuri, tu, spectator, de atâtea amintiri, privind tava cu paharele rămase intacte într-un bloc sfărâmat.
Coregrafia Sandrei Elizabeth Mavhima, dusă cu finețe de Baletul Majestic, transformă spectacolul într-o undă de mișcare continuă, ca un râu care șerpuiește între comic și tragic. Nu dansul decorativ domină, ci cel încărcat de sensuri, inspirat parcă din gesturi de viață uitate: un pas oprit, un gând întrerupt, o amintire care tresare, o glumă nedusă la capăt. Orchestra Majestic, sub bagheta dirijorului Viorel Gavrilă, dă substanță sonoră emoției, totul contribuind la atmosfera unui spectacol care nu caută aplauze, ci reverberații profunde. Lumina, concepută de Ionuț Aldea, are un rol de personaj. Fiecare umbră sau reflex pare să recupereze o amintire.
„TOMA” este, în fond, o construcție scenică despre ceeea ce rămâne. Rămân râsul, dar și tăcerea și zâmbetul amar de după glumă. Rămâne orașul Ploiești care îl păstrează pe Caragiu nu doar în busturi și portrete, ci în vibrația teatrului viu. Rămâne întrebarea: cum trăiește un actor dincolo de roluri? Spectacolul nu oferă un răspuns clar, fiecare spectator îl are pe al său.
În „Actorul și sălbaticii”, Caragiu spunea prin personajul lui Tănase: „Dacă aș putea face oamenii să râdă ca să uite că sunt triști, aș muri cu zâmbetul pe buze.”Aceasta a fost misiunea lui. Să provoace râsul nu ca distracție, ci ca rezistență. Umorul lui era un scut, o sabie și o spovedanie.Toma Caragiu nu a învățat niciodată să moară. A rămas Actorul cu spatele la moarte și fața către lume, privind-o pe ea, pe noi, parte din ea, pe dinăuntru.
TOMA – Un tribut Toma Caragiu
text: Cosmin Teodor Panî
regia: Vlad Trifaș
scenografia: Aurel Asanache
coregrafia: Sandra Elizabeth Mavhima
lighting design: Ionuț Aldea
cu: Visarion Udatu, Vlad Nicolici, Pamela Iobaji, Dragoș Maxim, George Liviu Frincu, Ioana Farcaș, Nelu Neagoe
Baletul Majestic: Răzvan Hanganu, Svetlana Pavel, Roxana Văleanu, Irina Măcinic, Oana Hanganu, Alexandra Mihaela Dumitrescu, Ionuț Măcinic, Robert Anton, Lucian Vasilescu, Yasmin-Cristina Tănase, Melissa-Valentina Tănase
Orchestra Majestic: Ciprian Corniță (clape), Cristian Florea (clape), Laurențiu Matei (chitara solo), Laurențiu Horjea (chitara bas), Dragoș Mihu Dragomir (tobe), Răzvan Trifan (saxofon), Harvis Cuni Padron (trompeta)
Dirijor: Viorel Gavrilă