În rochii de doliu alb, cu capetele înfășurate în eșarfe negre, femeile te privesc și simți cum doliul existenței lor se cere a fi plâns, dar mai ales povestit. Un alb orbitor inundă scena transformând-o într-un rai înghețat. Privirea femeilor imploră ascultare. Gândurile lor sunt îngeri albi și răzvrătiți peste un pământ sticlos. Simți cum vor răsări poveștile lor în lumina orbitoare, lăsându-și rădăcinile în smoala clocotindă a războiului. Nicio urmă a focului care a pârjolit pământuri, visuri, suflete. Nicio scânteie, niciun fir de scrum. Pentru că a ars tot ce se putea arde. Cenușa s-a împrăștiat în cele patru zări. „Nu mai există timp. Timpul este un pui căruia i s-a tăiat capul, timpul aleargă ca nebunul, de la dreapta la stânga, iar din gâtul său decapitat, sângele ne inundă și ne îneacă.” A fost sânge. A fost foc. A fost moarte. A fost război. O puternică imagine de deschidere a unui spectacol de mare forță:,,Incendii” de Wadji Mouawad, produs de Teatrul de Stat Constanța în regia lui Alexandru Mâzgăreanu.
Wadji Mouawad s-a născut în Liban în 1968, în pragul războiului civil libanez. Dar când avea 8 ani, părinții săi au ales exilul din cauza conflictelor comunitare și a războiului.A locuit mai întâi la Paris, apoi familia s-a stabilit la Montreal.Absolvent al Școlii Naționale de Teatru din Canada, Wajdi Mouawad este cofondator al unei prime companii, Théâtre Ô Parleur. După ce a pus în scenă textele mai multor autori (Shakespeare, Euripide, Sofocle, Pirandello, Cehov etc.), a publicat prima sa piesă de teatru în 1996 : Willy Protagoras încuiat în toaletă , care a fost votată cea mai bună producție la Montreal în 1998.Director al Théâtre de Quat’Sous din Montreal între 2000 și 2004 și apoi al Théâtre français al Centrului Național de Arte din Ottawa, a prezentat la Festivalul de la Avignon în 2009 tetralogia sa „Sang des promesses”/„Sângele făgăduințelor” (din care face parte piesa de teatru „Incendii” – alături de „Litoral”, „Păduri” și „Ceruri”). În prezent, este directorul Théâtre de la Colline din Paris.
Începutul oficial al războiului civil din Liban e considerat de toată lumea ca fiind 13 aprilie 1975. În această zi, pe la orele 13.00, un autocar transportînd palestinieni este întîmpinat cu focuri de armă automată la marginea Beirutului. La scurt timp după aceea, în Air en-Remmaneh, 27 de pasageri sînt omorîţi. Imediat, responsabilitatea e atribuită miliţienilor falangişti creştini. Revoltaţi, musulmanii pornesc războiul în mai multe zone din Beirut. Luptele durează 3 zile, întinzîndu-se progresiv dinspre margini spre centrul oraşului. Toţi istoricii sînt de acord că acesta a fost fitilul care a aruncat în aer butoiul cu pulbere care era la ora aceea Libanul. Atentatul din 13 aprilie a pus în mişcare o maşinărie care nu s-a mai oprit timp de 17 ani, maşinăria războiului civil.Războiul civil din Liban a inspirat un număr important de opere literare, romane, poezie, dramaturgie, memorialistică, atât de autori libanezi(Hanan al-Shaykh – Beirut Blues (1992),roman epistolar sub formă de scrisori către prieteni și dușmani, scrise dintr-un Beirut asediat),cât și străini(Amin Maalouf : Le Rocher de Tanios (1993, Premiul Goncourt) plasat în secolul XIX, cu evidente paralele simbolice la fragmentarea politică și războiul civil din Liban).
În ianuarie 2001, Wajdi Mouawad a întâlnit-o pe Josée Lambert, o fotografă din Quebec care a călătorit prin Liban în 1995. Ea a fost cea care i-a povestit despre închisoarea Khiam, o fostă cazarmă franceză transformată într-o bază a armatei libaneze și anexată de armata israeliană în timpul ocupației. În 1985, această închisoare a devenit un centru de detenție clandestin, plasat sub comanda SLA (Armata Libanului de Sud). Mii de libanezi și palestinieni au fost închiși acolo până când închisoarea a fost abandonată în 2000. Una dintre prizonierele de la Khiam, Souha Bechara, a petrecut zece ani în închisoare, dintre care șase în izolare pentru tentativa de asasinat asupra lui Antoine Lahad, șeful SLA. Mărturia și călătoria acestei femei (eliberată în 1998) l-au emoționat și inspirat profund pe Wajdi Mouawad care s-a cufundat apoi în istoria Libanului.
Așa s-a născut „Incendii”(2003), cu acțiunea petrecută în Liban, aproximativ între 1938 și 1983.Această perioadă de cincizeci de ani este punctată de evenimente istorice majore ce nu sunt menționate cu precizie, dar ele au un impact asupra traiectoriei personajelor. Piesa explorează temele profunde ale războiului, secretelor de familie și căutării identității . Cunoscut pentru scriitura sa puternică și pentru capacitatea de a aborda subiecte delicate cu sensibilitate și intensitate, Mouawad a captivat atât publicul, cât și criticii pentru abilitatea sa de a aduce în fața lumii eroi fără glorie și înfrânți victorioși.„Incendii” a făcut obiectul unei adaptări cinematografice de Denis Villeneuve în 2010. Filmul, deși și-a asumat unele libertăți față de piesa originală, a reușit să păstreze esența emoțională și narativă a creației lui Mouawad, a fost selectat pentru Festivalul de Film de la Veneția din 2010, Festivalul Internațional de Film de la Toronto din 2010 și Festivalul de Film de la Sundance din 2011,primind peste 30 de premii.
„Incendii” spune povestea gemenilor Jeanne și Simon Marwan care călătoresc în Orientul Mijlociu după moartea mamei lor, Nawal, pentru a descoperi secretele ascunse ale familiei lor. Căutarea începe atunci când mama lor lasă două scrisori în testament: una pentru un tată pe care îl credeau mort și alta pentru un frate de a cărui existență nu știau niciodată. La scurt timp după citirea testamentului, Jeanne, o matematiciană pragmatică, decide să investigheze, în ciuda inerției inițiale a fratelui ei, Simon, care este mai preocupat de propriile probleme. Astfel, pleacă în Liban, o țară devastată de războiul civil în care locuia mama lor.
Pe măsură ce Jeanne avansează în cercetările sale, ea descoperă o serie de adevăruri tulburătoare despre viața mamei sale, Nawal, despre viața ei personală cu iubiri interzise, despre pierderea copilului ei nelegitim și despre angajamentul ei politic radical. În cele din urmă, Simon i se alătură și, împreună, urmăresc firul istoriei familiei, intrând treptat în abisul conflictului armat și al traumei personale a lui Nawal. Prin intermediul acestor dezvăluiri șocante, gemenii descoperă nu doar povestea ascunsă a mamei lor, ci și propria identitate.
„Incendii” este o tragedie modernă cu rădăcini adânci în matricea antică a teatrului grec, în special în modelul lui Sofocle. Nu este întâmplător că piesa amintește, tematic și structural, de „Oedip Rege”: destinul implacabil, incestul neștiut, adevărul care duce la cunoaștere, dar și la suferință toate sunt elemente tragice clasice, resemnificate în context contemporan. Figura investigatorului, care în timpul cercetărilor sale va afla adevărul despre originile sale, evidențiază esența mitului lui Oedip. Relația dintre Jocasta și Oedip este identică cu cea dintre Nihad și Nawal. Regizorul Alexandru Mâzgăreanu simte că apropierea de tragedia antică poate fi filonul de aur al spectacolului și marșează pe simplitate, sobrietate, sublinierea destinului tragic al personajelor, punctarea și pregătirea momentelor de recunoaștere. Spectacolul se construiește în jurul unei întrebări fundamentale: „Cine sunt eu?”. Este o întrebare ontologică și metafizică. Simon și Jeanne, asemenea unor eroi antici, caută să răspundă nu doar pentru liniștea lor personală, ci pentru a rupe cercul repetiției tragice. Piesa nu oferă un răspuns ușor, ci un drum, o „anagnorisis” (recunoaștere) tulburătoare.
Personajele din „Incendii” sunt veritabile figuri tragice, în sensul profund al cuvântului: prizonieri ai unei soarte care pare dictată de forțe istorice și familiale obscure. Dramaturgia piesei construiește fiecare personaj în raport cu memoria, cu trauma, cu tăcerea și cu adevărul devastator. Gesturile lor ritualice dau greutate imaginilor puternice ale textului pe care îl însoțesc în intensitatea sa. Ele apar ca semne ale luptei personajelor de a nu se lăsa târâte de violența emoțiilor, de a continua să stea drepte în fața nenorocirilor care le copleșesc. Violența replicilor transpare cu atât mai mult cu cât este constant conținută, reținută și constrânsă de cadrul formal strict al dicției și gesturilor. Pesonajele nu e lamentează, nu țipă, nu urlă. Alexandru Mâzgăreanu intuiește forța tăcerii și înțelege că liniștea poate urla infinit mai copleșitor decât cel mai puternic țipăt. Monologurile se succed, dar, cuvintele lor pierdute într-un puzzle imens pe care îl construim abia la final, produc cumva o tăcere, ca și cum personajele nu ar fi spus nimic.Tăcerea nu este neapărat o absență a vorbirii. Ea se manifestă și în legătura ruptă dintre personaje, evidențiind singurătatea interlocutorilor, și în modul în care catastrofa trecută determină dialogul prezentului. Tăcerea este atât o armă, cât și o rană greu de oblojit. La nivel dramatic, funcționează ca mecanism de tensiune, dar și ca oglindă a incapacității de a articula suferința.
În fața publicului, actorii se filmează live, camera fiind amplasată pe un suport mobil, de aici posibilitatea de a se învârti în jurul personajelor care devin martorii propriilor amintiri.Pe fundalul scenei se proiecteză imagini cu iz documentar din care spectrul hâd al războiului se ițește către publicul fascinat și prins atât de tare în firele poveștilor încâlcite, încât unii dintre spectatori nici nu reacționează la întreruperea brechtiană a spectacolului, alegere regizorală de a ne aduce pentru o clipă cu picioarele pe pământ. Pentru câteva secunde lumina se aprinde în sală, atunci devine acum, acolo, aici, niște actori obosesc și vor un moment de pauză. Este un artificiu inspirat de teatralitate alături de proiecțiile live, toate într-un spațiu nebun de alb(într-o lumină rece, crudă) scăldat uneori în roșu sângeriu, un roșu regăsit în răni, în botul însângerat al fiarei care umblă liberă și sare la gâtul fiecărei speranțe(Lighting design: Daniel Klinger).
Textul se mișcă dintr-un spațiu-timp în altul prin alternanța dintre căutarea gemenilor și episoadele din viața lui Nawal: de la prima amintire, dragostea lui Nawal la 14 ani cu Nahab
Nașterea, apoi despărțirea, plecarea din sat și întoarcerea în sat pentru gravarea epitafului bunicii și întâlnirea cu Sawda, până la mărturia lui Saouda la 60 de ani la procesul lui Aboulants Tarek. Se respectă ordinea cronologică și pe al doilea fir narativ, cel al investigației gemenilor: piesa începe în Quebec, în biroul notarului, și se termină acolo. Scenografia (decor: Andreea Săndulescu) menține linia dorită de Wajdi Mouawad care a vrut să elimine orice ancorare spatio-temporală care ar situa strict povestea tocmai în războiul din Liban. Spectacolul nu reprezentă realist spațiile, nici Orientul devastat de război, nici Canada modernă ,ci transpune lumea piesei într-un spațiu al memoriei și subconștientului în care timpul e suspendat, iar locurile se transformă în funcție de traumă și revelație.În primele scene, locurile sunt în general bine definite: „biroul notarului”, „sala de clasă unde predă Jeanne”, „casa lui Nawal”, apoi pe parcursul spectacolului acest lucru se schimbă, locurile sunt uneori pur și simplu subînțelese, deși spațiul rămâne mereu același, alb incandescent. Obiectele-cod, o carte, un nas de colvn, o bucată de caroserie dintr-un autobuz, o scrisoare, o fotografie, o bucată de stâncă apar și dispar, niciodată nu sunt „folosite” realist. Gândirea vizuală a spectacolului nu se limitează la decor, ea integrează obiectele de recuzită și costumele Alexandrei Boerescu, tot albe, în linii fluide, cu croială modernă, amintind de portul oriental. Ritmul spectacolului este trepidant, Structura poate fi surprinzătoare pentru că ne mișcăm foarte repede dintr-un loc în altul, dintr-un moment în altul.Personaje din două epoci diferite se întâlnesc pe scenă și vorbesc între ele.Timpul real este cel al căutării lui Jeanne și Simon. Dar există multe întoarceri în timp, astfel încât spectatorul poate ghici lfapte petrecute anterior. Muzică originală compusă de Alexandru Suciu constituie ea în sine un limbaj complex care se articulează pe structura psihică a personajelor, și care, uneori, face trimitiri spre spațiul geografic oriental.
Regizoral se optează pentru varianta a trei actrițe care să joace personajul Nawal la adolescență, maturitate și bătrânețe (Ecaterina Lupu, Mirela Pană și Nina Udrescu). Uneori ele sunt prezente simultan pe scenă, ascultându-se, întrebându-se, înțelegându-se, ca și cum trecutul îți face loc în prezent, iar prezentul acceptă pe sub hainele sale moderne și lejere centura strânsă și roasă a trecutului. Prin această triplă interpretare, Nawal devinde un triptic translucid al feminității. Și cea de a patra actriță din distribuție, Cristiana Luca îmbracă două forme ale femininului, este Jeanne, fiica în căutarea adevărurilor și a identității și Sawda, femeia care învață să citească și care la rândul său o învață pe Nawal să cânte. Nawal, Nazira, Sawda sunt figuri de femei care trăiesc ororile istoriei cu luciditate și demnitate. Nu sunt victime pasive, ci personaje active care aleg tăcerea, rezistența, transmiterea unei lecții. Spectacolul are o dimensiune feministă subtilă, dar fermă, femeia este cea care luptă împotriva uitării, un creuzet al memoriei și al dorinței de a afla adevăruri ascunse în timp.„Nu mai există timp, Sawda. Și vocea mea va fi vocea ta și vocea ta va fi vocea mea. În felul acesta, vom rămâne împreună. Nu există nimic mai frumos decât să fim împreună.”.
Mirela Pană a fost nominalizată Uniter pentru rol secundar. Este actrița care închide spectacolul printr-un cântec. Regizorul se răzvrătește de la indicațiile autorului lăsând-o pe Nawal cea matură să acopere zgomotele ploii cu vocea sa intonând un cântec ale cărui cuvinte nu le vom ști, fiecare creându-le după mintea și si simțirea noastră. Nina Udrescu, Elhame, bunica lui Nawal, simbol al rigorii, al conservatorismului patriarhal, pune în valoarea înțelepciunea pământului și a vîrstei. Ecaterinei Lupu în Nawal adolescentă îi cântă glasul, trupul, privirea de iubirea ce arde în ea, ca apoi să ardă ea în mintea sa luminată de cuvinte iubirea, răzbunarea, adevărul. Abordarea sa ne descoperă un personaj cu o voință foarte puternică, stăpân pe sine, așa cum se reflectă în postura dreaptă a corpului său cu capul drept. Stăpânirea cuvintelor este un semn de autocontrol, iar Nawal i-a promis bunicii sale că va fi de partea gândirii, a vorbirii și a scrisului pentru a scăpa de ciclul furiei. „Am spus: „M-am întors să gravez numele bunicii mele pe mormântul ei.” Au râs. „Știi să scrii acum?” Am spus da. Au râs. Un bărbat m-a scuipat. „Știi să scrii, dar nu știi să te aperi.” Am luat cartea pe care o aveam în buzunar. L-am lovit atât de tare încât coperta s-a îndoit, iar el a căzut jos, uluit.”
Cristiana Luca este actrița căreia trecerile de la fata modernă și rațională, Jeanne, la tânăra Sawda ce vrea să învețe și să lupte, se fac cu o acuratețe a jocului rar întâlnită. Jeanne este cerebrală, reținută, dar profund afectată de trauma nespusă a copilăriei. Prin curajul ei de a asculta, de a întreba și de a pătrunde în tenebrele trecutului, devine un exponent al cunoașterii raționale, argumentate. Este personajul care declanșează căutarea identității. Începe investigația pentru a îndeplini dorința mamei lor și, în timp, devine liantul între istoria mamei și conștiința fratelui ei. Cristianei îi aparțin scene de studiat la arta actorului, cea în care explică matematic relațiile și punctele de vedere diferite între membrii de familie, dar mai ales cea în care descrie drama unei mame forțate să aleagă, precum eroina unui roman, care dintre copiii ei să scape.
Întraga distribuție merită o analiză mult mai amănunțită, fiind vizibil lucrul minuțios al regizorului cu actorii, rezultatul final fiind o intonare clară a textului de către echipa unui teatru care funcționează cu precizie tehnică de mașinărie în care fiecare componentă este bine întreținută ca să realizeze atât operația sa individuală, cât și pe cea de ansamblu.
Fără fisuri și distribuția masculină.Lucian Iftimie păstrează unda de mister a personajului Hermine Lebel Notarul, prietenul lui Nawal, cel care înmânează gemenilor scrisorile lăsate de Nawal. Este figura păstrătorului de adevăr, dar și un personaj cu o blândețe și răbdare paterne. Cine este el cu adevărat? Știa totul de la început? Lui Cătălin Bucur îi revine dificilul rol al lui Nihad/Abou Tarek, fiul lui Nawal, tatăl lui Jeanne și Simon și, de asemenea, fratele lor, unul dintre cele mai tragice personaje dramatice din dramaturgia contemporană. Prin îmbinarea comicului cu tragicul, acest fiu născut dintr-un război monstruos, călăul și victimă în același timp, te determină să vezi cum istoria își devorează propriii copii. Finalul îl umanizează prin confruntarea cu sine, chiar dacă e prea târziu. Andrei Bibire în Simon este o prezență solară, apolinică, prin jocul său tensionat, fluent, dinamic.Simon este opozantul căutării la început, plin de resentimente, furios pe mama lui, pe lume. Este impulsiv, visceral, masculin în sens arhaic, dar vulnerabil. Când descoperă adevărul despre identitatea sa, întreaga lui construcție interioară se prăbușește, iar acceptarea devine singura cale spre salvare.În parcursul piesei, evoluează de la negare la revelație, iar transformarea sa dramatică este printre cele mai puternice. Liviu Manolache(Antoine Ducharme / Chamseddine / Portarul școlii) și Andrei Cantaragiu(Fotograful / Medicul). Înțeleg importanța rolurilor secundare tratându-le cu profesionalism.
Fiecare personaj trece prin încercarea focului într-un incendiu care aduce rană și scrum, gol și tăcere. Episodul cu autobuzul este plasat în centrul piesei, ca și cum ar fi un punct de cotitură pentru Nawal, dar și pentru Jeanne care, când aude această poveste, decide să meargă în țara natală a mamei sale pentru a afla mai multe.Spectacolul are o forță rară, tocmai prin perceperea faptului că fiecare personaj poartă în el un foc ascuns, fie al durerii, fie al furiei, fie al adevărului nerostit, dar mai ales al iubirii irosite.
Simultaneitatea spațio-temporală care caracterizează punerea în scenă a amintirilor lui Nawal și a călătoriei gemenilor sugerează prezența traumei ca un foc mistuitor de la o generație la alta. „Incendii” este o tragedie modernă care transcende timpul, un spectacol simbolic, arhetipal. Noțiunea de fatalitate va fi evocată în ideea unui ciclu permanent: nu există nicio modalitate de a scăpa de ea, atât la nivelul Istoriei, cât și la nivelul familiei. Violența se transmite ca o moștenire genetică, neștiută, dar activă în interiorul fiecărei generații. „Acum două zile, milițieni au spânzurat trei adolescenți refugiați care s-au aventurat în afara taberelor. De ce i-au spânzurat milițienii pe cei trei adolescenți? Pentru că doi refugiați din tabără violaseră și uciseseră o fată din satul Kfar Samira. De ce au violat acești doi bărbați această fată? Pentru că milițienii uciseseră cu pietre o familie de refugiați. De ce au ucis-o milițienii cu pietre? Pentru că refugiații arseseră o casă lângă Dealul Thyme. De ce au ars refugiații casa? Pentru a se răzbuna pe milițienii care distruseseră o fântână pe care o săpaseră. De ce au distrus milițienii fântâna? Pentru că refugiații arseseră o recoltă pe malul râului Dog. De ce au ars recolta? Există cu siguranță un motiv, memoria mea se oprește aici, nu pot continua mai departe, dar povestea poate continua mult timp, de la un lucru la altul, de la furie la furie, de la durere la tristețe, de la viol la crimă, până la începutul lumii.”
Și totuși, se încearcă, măcar se încearcă să se întrerupă „spirala” violenței. „Incendii” nu oferă mântuire în sens religios. Catharsisul are alte tribulații. Spectatorul resimte greutatea adevărului la fel cum o făcea publicul antic în fața tragediei. Adevărul, ca și în tragedia antică, nu eliberează ușor, ci trece prin purgatoriul durerii. Spectacolul te trezește precum deschiderea unui testament în care nu știai că figurezi drept moștenitor. Testamentul lui Nawal este nu doar unul legal, ci unul existențial: „Nu puteți trăi fără să știți cine sunteți.” Ca să știm ce am devenit, trebuie să știm cine am fost.
INCENDII
Teatrul de Stat Constanța
de Wajdi Mouawad
Traducere: Zeno Fodor
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Decor: Andreea Săndulescu
Costume: Alexandra Boerescu
Muzică originală: Alexandru Suciu
Lighting design: Daniel Klinger
Asistent de regie: Tudor Cioboteanu
Distribuția:
Nawal: Ecaterina Lupu
Nawal / Jihane: Mirela Pană
Nawal / Nazira: Nina Udrescu
Wahab / Nihad: Cătălin Bucur
Jeanne / Sawda: Cristiana Luca
Simon: Andrei Bibire
Hermile Lebel / Malak / Abdessamad: Lucian Iftime
Antoine Ducharme / Chamseddine / Portarul școlii: Liviu Manolache
Fotograful / Medicul: Andrei Cantaragiu