Promisiuni! Promisiunea că lucrurile se pot îndrepta repede, că o pierdere poate fi recuperată, că o greșeală poate fi reparată înainte ca cineva să afle despre ea. Promisiunea unei speranțe aparent salvatoare care devine mecanismul unei prăbușiri!.Omul continuă să promită întoarcerea la normalitate, fără să observe că fiecare încercare de a recupera ceea ce a pierdut îl îndepărtează și mai mult de viața pe care încearcă să o salveze. În această zonă delicată, în care nevoia de a repara se transformă în incapacitatea de a mai opri dezastrul, se situează „Noroc să ai”, textul dramaturgului Cosmin Stănilă, montat de Adina Lazăr într-o coproducție Teatrul Masca și Trupa Țais.

Punctul de plecare este inspirat de un caz real, o profesoară pierde la jocurile de noroc banii strânși pentru fondul clasei. Situația are forța unui fapt divers, dar consecințele sale deschid un teritoriu dramatic mult mai amplu. Elena trebuie să recupereze o sumă de bani, dar și controlul asupra propriei existențe, încrederea celor din jur și, mai ales, stima de sine. În încercarea de a ascunde pierderea și de a îndrepta lucrurile, ajunge să se afunde într-un mecanism în care fiecare soluție pregătește o nouă problemă. Minciuna o protejează temporar, dar o obligă să mintă din nou, speranța câștigului îi promite ieșirea, însă o ține captivă în aceeași situație. Drumul spre salvare capătă astfel forma unui cerc vicios.

Cosmin Stănilă este unul dintre dramaturgii interesați de felul în care problemele prezentului pot deveni materia unui conflict teatral autentic. Miza unei asemenea scriituri stă în alegerea unui subiect actual, combinată cu  capacitatea de a-i descoperi resorturile umane, contradicțiile și consecințele. Dependența de jocurile de noroc este o temă care traversează astăzi spațiul public, dar riscă să rămână captivă explicațiilor simplificatoare, care împart lumea în vinovați și victime, în oameni responsabili și oameni incapabili să-și controleze alegerile. Teatrul poate suspenda, măcar pentru durata unui spectacol, această judecată grăbită și ne poate apropia de mecanismele prin care un om ajunge să-și piardă libertatea Un alt aspect care merită urmărit în textul lui Cosmin Stănilă este opțiunea pentru o construcție dramatică de factură clasică. În centrul poveștii se află un personaj confruntat cu un conflict clar, ale cărui decizii generează consecințe și restrâng treptat posibilitățile de ieșire. O asemenea arhitectură nu simplifică problema, îi permite să se dezvolte prin situații, tensiuni și confruntări. Actualitatea dramaturgiei nu depinde neapărat de fragmentarea poveștii sau de abandonarea construcției tradiționale. Un conflict bine articulat poate oferi publicului un reper de orientare într-o realitate complicată, lăsând personajele să-și dezvăluie treptat contradicțiile și vulnerabilitățile.tocmai încercând să și-o recâștige.

Prin întâlnirea dintre un subiect de stringentă actualitate și o construcție dramaturgică limpede, Cosmin Stănilă readuce în discuție o temă care privește individul, familia și comunitatea. Iar teatrul își poate găsi aici una dintre cele mai importante funcții, aceea de a face vizibil ceea ce, în viața de fiecare zi, preferăm să ascundem, să judecăm de la distanță sau să reducem la o simplă poveste despre greșeala altcuiva.

Interesul dramaturgic al poveștii este amplificat de profesia protagonistei. Elena este profesoară de limba și literatura română, un om căruia societatea îi atribuie responsabilitatea de a educa, de a transmite valori și de a oferi repere. Când cel chemat să-i îndrume pe ceilalți nu mai reușește să-și gestioneze propria viață, se produce o ruptură între rolul social și   individuală. Dar această contradicție nu ar trebui să ne grăbească spre o condamnare morală. Dimpotrivă, ea ne obligă să privim mai atent distanța dintre imaginea pe care o construim despre oameni și realitatea lor intimă, dintre ceea ce pretindem că ar trebui să fie și ceea ce sunt capabili să ducă. Ce se întâmplă când omul pe care îl considerăm un reper devine, la rândul său, vulnerabil? Unde se termină responsabilitatea și unde începe neputința? Cât dintr-o cădere îi aparține individului și cât poate fi înțeles prin presiunile, frustrările și fragilitățile care îl împing spre ea? Întrebările nu anulează responsabilitatea Elenei față de elevi și față de cei apropiați. Ele ne ajută însă să înțelegem că asumarea unei greșeli și înțelegerea omului care a făcut-o nu sunt atitudini incompatibile. Dependența nu rămâne niciodată izolată în interiorul celui care o trăiește. Ea pătrunde în relațiile familiale, modifică raporturile de încredere, îi implică pe cei care încearcă să ajute și îi rănește, uneori ireversibil, pe cei care nu au nicio vină. În cazul Elenei, banii pierduți nu sunt doar o problemă financiară. Ei reprezintă o responsabilitate față de copii și față de părinții acestora, iar încercarea de a ascunde adevărul amenință să transforme o greșeală personală într-o criză colectivă. În spatele acestei situații se conturează o întrebare pe care societatea o evită adesea: cât de pregătiți suntem să recunoaștem o dependență înainte ca efectele ei să devină imposibil de ascuns?

Titlul însuși, „Noroc să ai”, deschide o perspectivă ironică asupra acestei drame. În limbajul cotidian, urarea exprimă speranță și solidaritate, dorința ca lucrurile să se așeze favorabil. În universul jocurilor de noroc, însă, norocul poate deveni o promisiune perpetuă, o justificare pentru următoarea încercare și un substitut al controlului pierdut. Cel dependent nu mai așteaptă doar o întâmplare fericită, el ajunge să-și organizeze întreaga existență în jurul posibilității ca ea să se producă. Norocul nu mai este un accident fericit, de noroc ai nevoie  stringent. Iar când salvarea este mereu proiectată în următoarea partidă, în următorul câștig, prezentul devine tot mai greu de suportat.

Regia Adinei Lazăr pornește de la perspectiva Elenei și propune un univers scenic în care cotidianul poate aluneca spre grotesc, pe măsură ce realitatea personajului își pierde stabilitatea. Faptul că Elena rămâne permanent pe scenă sugerează importanța urmăririi continue a acestei experiențe, fără posibilitatea unei evadări facile din propriile consecințe. „Totul se întâmplă în același loc, pe o turnantă care nu marchează doar schimbarea spațiului, ci o instabilitate profundă a realității care deplasează continuu sub picioarele ei.Am construit spectacolul pe această tensiune între stabilitate și alunecare. Scenele pornesc dintr-un realism recognoscibil, dar sunt împinse ușor în afara axului, până când apar fisuri prin care se infiltrează grotescul, o deformare violentă a realității așa cum este ea percepută de personajul Elenei. ”( r. Adina Lazăr)

Scenografia realizată de Bianca și Sabina Veșteman, alături de sound designul semnat de Adrian Piciorea, video designul lui Tony Macpela și lighting designul lui Andrei Ignat, participă la construirea acestui univers. Relația dintre corp, spațiu și percepție terților aaupra lor  devine astfel o posibilă cale de explorare a felului în care dependența nu afectează numai comportamentul, ci și raportarea omului la realitate.

Distribuția reunește actori din generații diferite. Denisse Moise și Irina Sibef interpretează alternativ rolul Elenei, în timp ce Voicu Aaniței și David Drugaru împart rolul elevului Diaconu. Vladimir Purdel îl interpretează pe George, Mara Căruțașu apare în rolurile Doamnei Dobrin și Casieriței, iar Mara Bugarin o interpretează pe Cristina, eleva. Din distribuție mai fac parte Dragoș Stoica, în rolul polițistului Bălan, și Andrei-Denis Ștefan, căruia îi revine rolul unei voci. Personajele alcătuiesc cercul uman în care se manifestă consecințele alegerilor Elenei, fiecare relație putând deschide o perspectivă diferită asupra responsabilității, încrederii și posibilității de a mai repara ceva.

„Noroc să ai” este un titlu care ne invită să privim cu luciditate o expresie atât de familiară, încât rareori ne mai întrebăm ce ascunde. Uneori, norocul este ceea ce așteptăm să ne scoată dintr-o situație pe care nu mai știm să o gestionăm. Alteori, este povestea pe care ne-o spunem pentru a putea continua să credem că avem controlul. Între aceste două sensuri se deschide drama Elenei, dar și întrebarea mai largă pe care spectacolul o aduce în atenția publicului. Cât de mult putem pierde înainte de a recunoaște că nu mai este vorba despre noroc?

„Noroc să ai”, de Cosmin Stănilă, în regia Adinei Lazăr, este o coproducție Teatrul Masca și Trupa Țais, realizată cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național. Spectacolul are o durată de aproximativ 100 de minute și este recomandat publicului cu vârsta de peste 14 ani.

Noroc să ai

de Cosmin Stănilă

Regia: Adina Lazăr

Scenografia: Bianca și Sabina Veșteman

Sound design: Adrian Piciorea

Video design: Tony Macpela

Lighting design: Andrei Ignat

Distribuția:

Elena: Denisse Moise / Irina Sibef

Diaconu: Voicu Aaniței / David Drugaru

George: Vladimir Purdel

Doamna Dobrin: Mara Căruțașu

Cristina: Mara Bugarin

Polițistul Bălan: Dragoș Stoica

O voce: Andrei-Denis Ștefan

O coproducție Teatrul Masca &Trupa Țais, proiect co-finanțat de AFCN