Începe lejer, cu poante și glume, cu rememorarea unor aventuri picante ale tinereții. Ești prietena ei bună căreia îi povestește câte-n lună și-n stele, făcând-o părtașa unor vremuri în care dulcea pasăre a tinereții plana trufașă asupra menajeriilor de sticlă și de frustrare ale vârstei adulte. Chicotești, zâmbești, te bușește râsul, dar este ceva inconfortabil în semnele roși„pe aici nu se trece” ce îți izbesc privirea și care trezesc în tine un soi de alertă. Semnalizarea unui pericol? Ce pericol? Fata asta frumoasă cu plete lungi și haine lălâi este o noțiune paralelă pericolului, fricii. Stai că povestea devine serioasă, doar fata rămâne șăgalnică și expansivă. Povestea marii iubirii se va termina oare cu „am trăit fericiți până ...”.Monologurile confesiune sunt intercalate cu jocuri de rol. Își mustră copiii, Leanne și Danny, vorbind despre micile lor certuri Și dacă tot apar copiii în ecuație, de ce nu îi vedem, ce este presimțirea această neagră care dă târcoale precum un câine hămesit la mirosul de carne crudă? Nu-i vedem pe copii iar remarca mamei ne accentuează confuzi „Știu că nu sunt aici, apropo. „Vreau să spun, nu e ca și cum cred că sunt de fapt aici.”
În timp ce vrea să medieze un conflict între un băiețel care să joace război și o fată care vrea să joace rolul de arhitect, deodată se uită la noi și spune simplu: „Știu că nu sunt aici, apropo. Copiii mei… știu că sunt morți.”. Zâmbetul se deformează în stupoare, groapa de nisip începe să miroasă a mormânt proaspăt și înțelegi jocul s-a terminat brusc, cinic, hâd. Abia acum înțelegi că povestea nu este cu zâne și feți-frumoși, ci cu balauri cu chip de om, cu monștri neadormiți și pururea la pândă. De abia acum te trezești. De fapt, fata aceasta nu îți povestește din plictiseală sau cochetărie, nu! Ea înalță rugi spre copiii ei pe care nu i-a putut proteja și din care au rămas doar două puncte de lumină.
Raluca Aprodu este generoasă, deschisă, vibrantă. Simți din plin interiorul ei zdrențuit, furia, durerea, tensiunea și neputința ei. Îți vine să o pui pe „stop”și să derulezi înapoi ca povestea să nu ajungă niciodată la acel moment în care, privindu-te în ochi ocrotitor ea spune: „Dacă devine dificil – și va deveni dificil – vreau să-ți amintești două lucruri: amintește-ți că asta nu ți s-a întâmplat și că nu este se întâmplă acum.”
Sinceritatea dezarmantă, onestitatea, lipsa oricăreu urme de fard de pe sufletul ucis cu aceleași lovituri de cuțit sunt redate printr-un joc de o sensibilitate aparte, dincolo de patetism, într-o luptă continuă cu amintirile din care Răul va trebui dezlipit.
Avocatul din mine a auzit deseori „Nu-mi iei niciodată copiii de la mine, înțelegi?” sau „Nu va veni niciodată un moment când tu să ai copiii mei și eu nu”. Avocatul din mine a citit destul cât să realizeze adevărul sec și statistic al acestor cuvinte:„ Ce este despre bărbați care înseamnă că peste 90% din crime sunt comise de ei”. Și dintr-o dată mitul conemporan al egalității dintre femeie și bărbat pare o glumă proastă, care uneori riscă să devină o farsă sinistră.
Dennis Kelly este un dramaturg al generației `90 o generație ale cărei piese intense folosesc materialul brut și urât mirositor al senzaționalului produs de sex sau violență, prezintă fără menajamente tarele și disfuncționalitățile societății, experiențele distructive individuale și colective.
FETE ŞI BĂIEŢI
Teatrul ACT
de Dennis Kelly
Traducerea: Raluca Aprodu și Cristi Juncu;
Regia: Cristi Juncu
Lighting design: Bogdan Gheorghiu;
Un one-woman-show cu Raluca Aprodu