Încercăm în van să iertăm într-o noapte de plumb și de amintiri. Primim lecții de pian diferențiind dușmănos „sentimentalul” de „ sentimentalism ” în acordurile inuman de frumoase ale lui Chopin. Ne ferim de trecut, făcându-i liftinguri nrereușite cu variantele noastre de realitate. Ne răzbunăm ciopârțind cu lame otrăvite orice încercare de reconciliere. Sperăm ca tăria vinului să aibă corespondent în tăria interiorului nostru, dar devenim doar drojdia trezită dintr-un pahar ciobit de ură. Îmbrăcăm o rochie roșie superbă, deși în noi cenușa a stins jarul oricărui vis. Suntem sau am fost, pe rând și Charlotte, mama imperfectă, și Eva, fiica rănită și nevindecată. Pendulăm între ele haotic și nu știm de care să ne agățăm.
Am văzut filmul în adolescență. Am citit atunci că „Ingmar Bergman obișnuia să spună, aproape că se laudă, că nu știa vârstele copiilor săi, că măsura anii după filmele sale, nu după urmașii lui”. Tot atunci judecam cu ochi critic aventura lui Ingrid Bergman cu Roberto Rosellini. Am empatizat firesc cu Eva, adolescenta nesigură, complexată, singură. Am urât-o pe mama majestuoasă, distantă, rece. Mi-a fost milă de Viktor și de Helena. Acum? Acum îi dau dreptate regizorului Alexandru Măzgăreanu„Sonată de toamnă e o poveste despre adulţi-copii care au nevoie de iubire”
Acum cântarul suferinței a încremenit în echilibru. Nici răutatea, frustrarea, impulsul de răni nu îl modifică. Mamă și fiică se iubesc și se urăsc așișderea, se lovesc și atacă în aceeași măsură, încă se mint că una este mai bună decât cealaltă. Da, știu, mă vor contrazice psihologii momentului. Ei vor declara emfatic că viața fiicei este o panoplie de răni, abuzuri, traume. Dând vina pe mama ei pentru toate necazurile ei și pentru boala surorii ei, Eva fuge de orice responsabilitate și găsește țapul ispășitor al propriei infertilități afective. Charlotte nu se victimizează, doar solicită puțină înțelegere. Ea își asumă adevărul că a reușit ca artistă, eșuând ca soție și mamă. Mama nu caută vinovați, nu pornește o vânătoare de vrăjitoare. Este o femeie care a dedicat totul muzicii, devenind puțin disfuncțională în afara lumii artistice. Muzica o apără și o protejează ca o platoșă. Răutățile nu o pot străpunge. Charlotte o imploră pe Eva să o elibereze de vinovăția care a chinuit-o de ani de zile „Am vrut să știi că sunt la fel de neajutorat ca și tine”. Doar că Eva nu știe nici să ierte, nici să uite, nici să trăiască.
Spectacolul se concentrează, la fel ca filmul, pe confruntarea celor două tipologii. Mamă și fiică își dezvăluie una celeilalte adevăruri emoționale dureroase, interpretând un duet al înstrăinării și urii. Victoria Cociaș este, în opinia mea, o Charlotte cu dimensiunile din Divina Callas. Amplitudinea glasului, dinamica trupului, gestica largă se impun cu o forță ce dărâmă prejudecățile asupra personajului. Și aici superba actriță are anvergură, charismă, strălucire, complexitate.Dacă Divina, presimțind finalul vieții de artist, vrea să guste din mărunțișurile vieții, pianista Charlotte se agață de artă, se refugiază în ea. Superbă scena în care mama îi vorbește Evei, este despre „sentiment”, nu „sentimentalism”în interpretarea lui Chopin. Doar la o analiză supeficială am observa o insensibilitate maternă. Din nou revenim la criticatele atitudinile paterne ale lui Bergman preluat si de Alexandru Mâzgăreanu. Charlotte nu știe ce înseamnă să fii cu adevărat mamă, dar nici Eva nu înțelege ce înseamnă să fii cu adevărat artist.
În Eva, Laura Vasiliu atinge coordonate temperamentale incandescente. Personajul inexpresiv al lui Liv Ulmann din film este lăsat în voia sa cu o larghețe regizorală inspirată. Intensitatea emoției, trecerile abile de la o stare la altă, interogatoriul crud, accentele de isterie, valul remușcărilor, sinele preaplin de lumini și umbre, toate sunt rodul unui cet talent, dar și al analizei profunde a personajului. Motivele Evei pentru a prelungi invitația către mamă par fire țesute într-un pln diabolic de răzbunare. Are ceva malefic privirea sa, chiar și când amabilitatea și bucuria primirii ar trebui să predomine. Poate Eva începe să vadă idei, dar cu siguranță nu va putea zări oamenii de lângă ea. Monologul în care Eva își expune propriile teorii despre ontologie, mortalitate, legătura dintre ea și fiul său dincolo de timp este un moment de teatru inubliabil ce ar trebui să deschidă actriței drum către mari roluri.
La început, vocea unui bărbat ne spune șoptit cum își urmărește uneori soția când ea nu își dă seama că este în cameră. Actorul Dan Bordeianu în Viktor începe să-și descrie sentimentele cu o sensibilitate plină de candoare, el fiind singurul personaj care poate iubi, ierta, spera, ferindu-se să adopte rolul de raisonneur, limitându-se la cel de narator, textul livrându-se după o profundă deliberare interioară. Sorina Ștefănescu în Helena, cealaltă fiică a lui Charlotte, bolnavă în stadiu terminal și incapabil să vorbească luminează și pansează cu blândețea privirii ei boli mult mai grave ale sufletului celorlalte personaje.
Actorii evoluează curat în decorul clasic și odihnitor al lui Ștefan Caragiu, iar costumele Alexandrei Mâzgăreanu pun în valoare nu atât epoca piesei, cât mai ales stările și interiorul personajelor.
Spectacolul se încheie cu glasul blând al lui Viktor citind o scrisoare care nu va ajunge, probabil, niciodată la destinatar. Lucrurile au fost spuse într-o noapte valpurgică în dezlănțuirea sentimentelor și resentimentelor. Când Eva recunoaște că nu a menționat mutarea Helenei pentru că știa că Charlotte nu ar fi acceptat oricum să o viziteze. „Sunt sigură că aș fi venit”, afirmă Charlotte, dar relica Evei sfâșie pânza fragiă a unui dialog bolnav: „Și sunt sigură că nu ai fi venit”. Vizita deschide o viață întreagă de răni și resentimente reale, dar și închipuite. Se vor estompa vreodată? Cine pe cine trebuie să ierte?
SONATĂ DE TOAMNĂ
de Ingmar Bergman
Traducerea: Monica Andronescu
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografia: Ștefan Caragiu
Costumele: Alexandra Mâzgăreanu
Muzica originală: Alexandru Suciu
Light-design: Daniel Klinger
Distribuția:
Charlotte – Victoria Cociaș
Eva – Laura Vasiliu
Helena – Sorina Ștefănescu
Viktor – Dan Bordeianu