VOCI ÎN LUMINA ORBITOARE

Publicat de Alina Maer pe septembrie 26, 2026septembrie 26, 2026

„Arta şi educația merg mână-n mână, se ştie asta! Teatrul poate deschide mai uşor nişte uşi către sufletul copiilor. Tocmai de aceea mi se pare foarte important focusul educațional din Reuniunea Teatrelor Naționale Româneşti din acest an!”. Mi-am permis să copiez aceste cuvinte de pe pagina actriței Diana Decuseară, referitoare la spectacolul din 17 septembrie, ora 16.00, în Sala Studio a  Teatrului Național,,Mihai Eminescu” din Chișinău,  „VOCI ÎN LUMINA ORBITOARE” după Matei Vişniec, realizat cu adolescenți de la Școala Prometeu în cadrul Atelierului „Să creştem prin teatru„. Recunosc, m-am dus inițial din politețe, ca la final să consider orele petrecute împreună cu micii actori ca fiind printre cele mai intense din perioada Reuniunii.

„Când lumea devine absurdă, cât de mult ne putem schimba pentru a putea continua să trăim în ea?” a fost întrebarea cu care Diana a încercat și a reușit să capteze interesul copiilor (și spectatorilor) asupra sensului primar al teatrului de a pune oamenii în relație cu un text și, mai ales, cu propriile lor posibilități de a gândi. A fost o probă de curaj pedagogic și artistic, pentru că Diana Decuseară a ales să-i apropie pe copii de texte care nu le oferă răspunsuri confortabile și care nu pot fi reduse la o poveste ușor de urmărit.

A lucra cu copii pe fragmente din „Teatru descompus” și din „Voci în lumina orbitoare” înseamnă, de la bun început, asumarea unui risc. Sunt texte care cer un spectator activ, dar cu atât mai mult cer unui actor să-și construiască singur reperele. Matei Vișniec nu livrează întotdeauna o lume închisă, în care personajul, conflictul și sensul să fie clar delimitate. El propune situații, fragmente de existență, voci, obsesii, mecanisme ale absurdului, întrebări care rămân suspendate. Pentru un copil, întâlnirea cu un asemenea univers poate deveni fie o dificultate, fie o extraordinară ocazie de maturizare artistică.

Dramaturgia sa nu se construiește întotdeauna după modelul unei acțiuni lineare, cu personaje riguros individualizate și cu o succesiune previzibilă a conflictului. Fragmentul, dialogul repetitiv, situația absurdă, grotescul și metafora devin instrumente prin care realitatea este privită dintr-un unghi oblic. Cercetările dedicate dramaturgiei lui Vișniec observă tocmai această abolire a unităților tradiționale și transformarea fragmentarismului într-un principiu de construcție scenică. Pentru un public adolescent, această formulă poate fi fertilă deoarece nu îi oferă toate răspunsurile, obligndu-l să interpreteze.

Foarte importantă este actualitatea temei libertății individuale. În lumea adolescenților, presiunea grupului, nevoia de validare, conformismul și dificultatea de a spune „nu” nu sunt noțiuni abstracte. Ele fac parte din experiența cotidiană. La Vișniec, problema poate fi transpusă într-un univers scenic în care individul se confruntă cu presiunea unei colectivități și cu degradarea cuvântului în slogan. Într-unul dintre fragmentele piesei, mecanismul mulțimii este construit aproape mecanic: o voce lansează cuvinte precum „soluția”, „ieșirea”, „revoluție”, „libertate”, „democrație”, iar mulțimea le repetă. Pentru adolescenți, o asemenea situație  poate deveni o lecție despre diferența dintre a rosti un cuvânt și a-i înțelege sensul. Matei Vișniec nu propune  lecții didactice despre manipulare, dar punerile în scenă ale momentelor individuale  au transformat sala de teatru într-un microunivers, într-un spațiu al participării: spectatorii să audă o voce care formulează afirmații aparent incontestabile, să observe cum ceilalți actori le preiau, să vadă cum repetiția transformă o idee într-un reflex colectiv. În acest fel, adolescentul vede cum se produce ea manipularea.

Foarte important este și raportul dintre cuvânt și tăcere. În universul lui Vișniec, cuvântul poate deveni instrument al puterii, dar și loc al rezistenței. Un individ care refuză să repete un cuvânt simplu poate deveni, tocmai prin refuzul său, o problemă pentru ceilalți. Pentru adolescent, care se află într-o perioadă a construirii identității și a desprinderii treptate de autoritățile familiale și sociale, întrebarea „cât de liber sunt atunci când toți ceilalți gândesc la fel?” poate deveni una dintre cheile spectacolului.

Actrița și pedagogul Diana Decuseară a ales a doua cale.Munca ei cu cei zece copii pare să fi pornit tocmai de la încrederea că aceștia pot înțelege mai mult decât presupunem uneori. Iar Vișniec însuși a mărturisit, după ce i-a văzut, că „au înțeles mai mult decât am crezut”. Este una dintre cele mai importante observații ale întâlnirii, pentru că pune sub semnul întrebării reflexul de a proteja publicul adolescent de textele dificile, de ideile neliniștitoare, de ambiguitate. Uneori, ceea ce considerăm prea complicat pentru un copil devine exact provocarea de care are nevoie pentru a-și descoperi propriul mod de a gândi.

Selecția unor monoloage, lucrul asupra lor și asumarea lor scenică au o apropiere de o scriitură în care cuvântul poate ascunde mai mult decât spune și în care absurdul nu este un joc gratuit, ci o modalitate de a privi realitatea. Teatrul lui Vișniec vorbește despre durerile lumii, despre ceea ce nu funcționează, despre dileme care nu au soluții.

 „Vine un timp când poveștile sunt depășite, trebuie să îi provoci”, spunea Vișniec. În această formulare se află, de fapt, și justificarea demersului Dianei Decuseară. Pentru a educa un spectator nu este suficient să-i oferi povești. Trebuie să-i oferi și întrebări. Uneori trebuie să-l lași în fața unui sens incomplet, a unei contradicții, a unei situații pe care nu o poate rezolva imediat. În cazul acestor copii, textul a devenit pretext. Pretext pentru a vorbi despre lume, pentru a-și descoperi vocea, pentru a învăța să aleagă și să interpreteze. Prezent în fața copiilor, dramaturgul a vorbit despre relația dintre autor și cititor sau spectator prin ideea operei deschise: o operă literară nu se încheie odată cu scrierea ei. Ea continuă în cel care o citește, o interpretează, o ascultă. „Eu am aruncat cheia, vă aparține”, spune dramaturgul. Este o concepție care schimbă radical raportul pedagogic dintre adult și copil. Copilului nu i se mai cere să găsească „răspunsul corect”, ci să descopere ce poate face el cu cheia pe care a primit-o.

Poate că acesta este și unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care Diana Decuseară le-a făcut cu acești copii neoferindu-le un sens gata confecționat. I-a pus să caute.

Într-un asemenea proces, coordonatorul își asumă un risc real. Este mult mai simplu să montezi cu copii un text care are o intrigă limpede, personaje recognoscibile și o morală transparentă. Este mai dificil să lucrezi cu „Teatru descompus” sau cu fragmente din „ Voci în lumina orbitoare”, să le explici fără să le explici excesiv, să-i lași pe copii să intre în materia textului fără să le răpești libertatea interpretării. Pentru aceasta este nevoie de răbdare, de încredere și de o anumită disponibilitate de a accepta că rezultatul nu va semăna neapărat cu ceea ce adultul și-a imaginat inițial.

Iar aici intervine ceea ce Vișniec numește, într-o altă formulare memorabilă, nevoia de a „crește niște oameni care știu ce vor, care gândesc, care să nu cadă în capcana cercului”. Teatrul poate face acest lucru nu prin lecții moralizatoare.De morală ne-am săturat,mai binesă intre într-o situație scenică, să ia o decizie, să înțeleagă o motivație, să găsească o tonalitate, să-și asume un cuvânt. Învață astfel să fie prezent și responsabil în propriul act de expresie.

Matei Vișniec le-a vorbit  despre inspirație într-un mod care se potrivește foarte bine cu această experiență. Inspirația nu este, spune el, o pasăre care vine și pleacă. El nu a așteptat inspirația, ci a fost curios, a citit, a călătorit prin cărți și prin lume. În spatele scrisului său există observația atentă a realității. Un scriitor observă lumea și scrie despre lucrurile care nu-l liniștesc. De aici vine și materia acestor texte: rănile, tensiunile, contradicțiile, mecanismele absurde ale existenței.

Este important că asemenea materie ajunge acum în mâinile unor copii pentru a le lărgi spațiul de înțelegere. Un copil pus în fața unei opere deschise descoperă altceva: că poate avea propria interpretare.De aici vine și una dintre ideile esențiale ale lui Vișniec despre teatru: teatrul înseamnă întâlnire. Întâlnirea dintre autor și actori, dintre actori și spectatori, dintre generații, dintre experiențe diferite ale aceleiași lumi. La Chișinău, întâlnirea aceasta a avut și o particularitate emoționantă, autorul și-a putut vedea textele întorcându-se spre el prin sensibilitatea unor interpreți foarte tineri.

„Ați dat viață textului, mi-ați dat viață mie, autorului”, le-a spus Vișniec. Este o afirmație care depășește politețea adresată unor copii după un spectacol. Ea vorbește despre destinul  cuvântului.Un text scris cu zeci de ani în urmă poate intra într-un grup de copii și poate începe din nou să existe. În fiecare voce se modifică puțin. În fiecare gest își caută altă formă. În fiecare spectator își găsește un alt sens. Replica „Ați înțeles textul, a lucrat în voi, nu mai sunteți aceiași”  poate fi citit ca o definiție discretă a educației prin teatru. Nu trebuie ca elevul să repete ce a spus autorul. Important este să se schimbe ceva în el după întâlnirea cu opera.

Atelierul de teatru și-a îndeplinit misiunea. A intuit talentul copiilor, revărsat în momente de reală măiestrile, le-a desțelenit pagini pline de metafore(copiii știau ce rostesc, ce situații joacă) și i-a învățat  să devină cititori și spectatori capabili să-i răspundă. Să știe să întrebe. Să poată alege. Să nu accepte automat sensurile primite. Să nu vadă literatura  ca pe o cușcă de interpretări corecte,să o perceapă ca pe un spațiu deschis în care intri cu propria ta experiență și ieși altfel decât ai intrat.