Din nou Tennessee Williams? Din nou „Un tramvai numit dorință”? Întrebări firești pentru un spectator de teatru, doar pentru acel spectator care nu realizează că marile texte ale dramaturgiei universale pot avea șansa unor  spectacole care ne obligă să le recitim prin propriile noastre vulnerabilități. „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams, în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, dă această șansă unui text  devenit reper al dramaturgiei americane a secolului XX și pune față în față două moduri de a supraviețui, unul prin adaptarea brutală la realitate, celălalt  prin refugiul într-o lume imaginară, în care frumusețea, iubirea și eleganța mai pot salva ceva dintr-o existență amenințată. În această confruntare, Blanche DuBois nu este doar o femeie care și-a pierdut statutul social, averea, profesia, casa și siguranța, după cum Stanley Kowalski nu este doar întruchiparea masculinității agresive, chiar dacă între ei se deschide o prăpastie morală și afectivă.

„Încercăm o punere în scenă care revitalizează textul, făcându-l să pară incredibil de proaspăt, actual și relevant, deși a fost scris la mijlocul secolului trecut. Williams explorează condiția unor oameni deznădăjduiți. În cele din urmă, iluzia și lirismul amețitor ale lui Blanche se dovedesc la fel de insuficiente precum materialismul frust și misogin al lui Stanley; personajele reușesc să transmită ideea ciocnirii dintre două ființe vulnerabile, aflate în căutarea disperată a afecțiunii.” sunt cuvintele regizorului.

Simbolismul călătoriei lui Blanche DuBois este exprimat direct la începerea spectacolului, cu voce răsăicată și claritate tăioasă: un tramvai numit Dorință, o schimbare în direcția Cimitire și coborârea la Câmpiile Elizee. Blanche ridiculizează denumirile, presimțind parcă un traseu existențial de la pasiunea care mistuie la moartea interioară și, în final, la o periferie pestriță din New Orleans unde visele se destramă definitiv. Blanche(Nicoleta Hâncu) sosește în lumea surorii sale cu bagajele unei existențe destrămate și cu încăpățânarea de a păstra aparențele unei identități care nu mai are un suport real. Belle Reve, proprietatea familială pierdută, înseamnă mai mult decât un domeniu dispărut: este un întreg sistem de valori,  o lume în care manierele, frumusețea și ritualurile aristocratice ofereau iluzia stabilității. Într-un mediu care nu-i recunoaște codurile, încercând să conserve fragmentele altei lumi prin gesturi, vestimentație, discurs și seducție, ea devine o prezență stranie, vulnerabilă și, uneori, iritantă. Dorința de a fi admirată, spaima de îmbătrânire și nevoia de afecțiune se amestecă până când devine aproape imposibil să mai separi vanitatea de disperare sau  teatralitatea de instinctul de conservare.

Nicoleta Hâncu construiește o Blanche în care această instabilitate se traduce printr-o permanentă negociere cu propria imagine. Personajul își joacă feminitatea ca pe un ultim atu, își controlează aparițiile și încearcă să transforme fiecare întâlnire într-o ocazie de a recupera ceva din timpul pierdut. Există în această interpretare o conștiință a rolului pe care Blanche și l-a atribuit, acela de femeie fragilă, rafinată, demnă de admirație, încă suficient de frumoasă pentru a putea fi salvată de un bărbat. Dar, pe măsură ce realitatea îi dezorganizează scenariul, mecanismul începe să se vadă, cochetăria se transformă în apărare, iar zâmbetul capătă uneori neliniștea unei măști pe care personajul nu-și mai permite s-o abandoneze.

Psihologic, Blanche DuBois este o figură extrem de complexă, imposibil de redus la un singur diagnostic rigid. Manifestând trăsături polimorfe, la granița dintre tulburarea narcisică și cea histrionică,cu o traumă netratată, Blanche pendulează rapid între stări, afișează o seducție nepotrivită și își construiește un refugiu într-un basm personal pentru a nu se prăbuși în fața unei realități sordide. Nevoia ei obsesivă de a ascunde lumina, fardurile stridente și fuga de bătrânețe sunt semnele unei răni narcisice profunde, complicată de abuzul de alcool și de teama de abandon. În confruntarea cu pragmatismul brutal al lumii, strătătul ei devine o profesiune de credință: „Nu vreau realitatea! Vreau iluzia!”

Blanche a Nicoletei Hâncu nu trebuie judecată prin prisma unei presupuse patologii, deși comportamentul ei poate fi tentant de explicat printr-un vocabular psihologic. Mai fertilă pentru înțelegerea scenică este observarea contradicțiilor sale: își dorește intimitate, dar ascunde adevărul despre sine; cere tandrețe, însă manipulează prin seducție; aspiră la puritate, deși trecutul ei este marcat de experiențe care au compromis imaginea pe care vrea s-o păstreze. Este un personaj care se apără de rușine inventând o versiune suportabilă a propriei biografii. Iluzia  reprezintă pentru ea o ultimă formă de protecție. Atunci când Blanche declară că nu vrea realitatea, ci iluzia, replica dobândește dimensiunea unui adevăr existențial: ea știe că minte, dar nu mai știe cum ar putea trăi fără minciunile care o țin în picioare.

Regia lui Andrei Șerban găsește pentru această lume interioară un decor pe măsură. Scenografia Irinei Moscu propune un spațiu sordid, mizer, îngust, ieftin, în care sărăcia și promiscuitatea se impun fără a avea nevoie de acumulări decorative sau de o insistență asupra sticlelor goale de alcool. Nu alcoolismul, luat separat, devine imaginea dominantă, ci degradarea unui mediu în care intimitatea pare aproape imposibilă, iar lipsa de spațiu fizic se transformă în lipsă de refugiu interior. Hainele sărăcăcioase completează această imagine, coborând personajele din reprezentările convenționale ale Sudului american într-o existență concretă, lipsită de protecția oricărei aure romantice. Contrastul cu aparențele păstrate de Blanche este cu atât mai puternic, ea încearcă să conserve o eleganță care nu mai are unde să se sprijine, într-un univers ce îi contestă până și dreptul la intimitate.

Spectacolul se joacă fără pauză, iar schimbările de costume se petrec la vedere, de la o scenă la alta. Alegerea imprimă reprezentației un ritm continuu și înlătură posibilitatea unei suspendări confortabile între secvențele dramatice. Actorii nu dispar cu adevărat din universul scenic pentru a reveni ulterior, transformați, preferând să rămână în interiorul aceluiași mecanism, la vedere, în timp ce povestea își schimbă configurația. Convenția teatrală devine astfel parte din spectacol, transformarea este expusă, asemenea vulnerabilității personajelor. Totul se desfășoară sub privirea celorlalți, într-un spațiu în care granița dintre ceea ce se joacă și ceea ce se trăiește rămâne deliberat fragilă, iar  intimitatea nu mai poate fi considerată un teritoriu garantat.

În acest univers apăsător există însă o secvență de o frumusețe aparte, în care Blanche dansează, iar ceilalți se lasă treptat cuprinși de vraja muzicii. Dansul (Coregrafia: Flavia Giurgiu)  îi adună într-o comunitate efemeră și îi eliberează pentru câteva clipe de încrâncenare. Spectatorii sunt invitați să intre în joc. Scena are forța unei suspendări a conflictului, ca și cum muzica ar reuși să restituie personajelor, pentru scurt timp, posibilitatea de a se întâlni dincolo de rolurile sociale și de raporturile de putere. Blanche nu mai este femeia suspectată, judecată sau demascată, ea devine centrul unei mici lumi în care sensibilitatea ei devine contagioasă. Ceilalți nu-i mai sunt adversari, iar spectatorii sunt invitați să abandoneze distanța critică și să participe la această comunitate într-o clipă de grație. Tocmai frumusețea momentului îl face atât de dureros. Pentru Blanche, dansul reprezintă o revenire la o lume în care gesturile aveau eleganță, iar emoția putea fi exprimată prin muzică și mișcare. Pentru ceilalți, este o abatere temporară de la rutina unei existențe în care predomină impulsul, orgoliul și nevoia de a avea dreptate. Vraja se poate risipi oricând, iar spectatorul știe că această armonie nu va putea împiedica deznodământul. Andrei Șerban construiește astfel o contrapondere lirică la realismul sordid al decorului, fără să transforme scena într-un refugiu sentimental.

Dacă Blanche își construiește apărarea prin iluzie, Stanley Kowalski trăiește într-o permanentă stare de ofensivă. Sebastian Marina îi conferă personajului o vulnerabilitate care complică lectura obișnuită a masculinității sale agresive. Stanley este mândru, impulsiv, marcat de complexele originii și de instinctul de supraviețuire al celui care simte că trebuie să-și apere necontenit locul câștigat. Reacționează adesea ca într-un război, percepând orice observație drept o amenințare și orice diferență de statut drept o încercare de umilire. Prezența lui Blanche îi tulbură ordinea domestică, dar și imaginea despre sine. Eleganța surorii Stellei, disprețul ei față de mediul în care trăiesc și superioritatea pe care o afișează ating exact punctele în care Stanley se simte vulnerabil.

Sebastian Marina nu reduce această permanentă defensivă la un simplu temperament violent. Stanley are nevoie de Stella, iar dependența afectivă îl face, paradoxal, și mai posesiv. În scena în care ea pleacă, imaginea lui la picioarele soției dezvăluie un om incapabil să conceapă existența în afara acestei legături. Dincolo de agresivitate se află frica de abandon, iar dincolo de orgoliu, o nevoie de iubire pe care personajul nu știe s-o exprime decât prin revendicare și control. Această vulnerabilitate nu îl absolvă de violență. Dimpotrivă, o face mai neliniștitoare, pentru că arată cum neputința de a-ți recunoaște propria fragilitate poate deveni o justificare pentru dominarea celuilalt.

Relația dintre Stanley și Stella, interpretată de Sebastian Marina și Oana Jipa, are o energie ludică, senzuală, uneori aproape copilăroasă. Stella este jucăușă, îndrăgostită, atrasă de vitalitatea soțului său și legată de el printr-o intimitate care nu poate fi explicată exclusiv prin rațiune. Oana Jipa construiește o Stella care vrea cu ardoare să nu își privească viața drept o decădere față de trecutul familiei.Ea refuză postura de  victimă lipsită de voință, interiorizând o alegere afectivă în care și-a găsit propriul echilibru.Instinctul de protecție stă la baza  refuzului de a accepta adevărul care i-ar putea distruge lumea. Tocmai această normalitate a atașamentului face ca deciziile ei să fie atât de greu de judecat.

Scenele de dragoste dintre Stella și Stanley evită vulgaritatea. Senzualitatea lor are naturalețe și o intimitate care nu cere să fie expusă ostentativ. În întuneric, cei doi par să găsească un limbaj comun, o formă de apropiere în care diferențele și greșelile pot fi temporar suspendate. Se poate înțelege astfel de ce Stella revine la Stanley, de ce legătura lor rezistă în pofida conflictelor și de ce Blanche, din afara acestei intimități, nu reușește să înțeleagă pe deplin alegerea surorii sale. Dar ceea ce poate fi acceptat în intimitatea unui cuplu nu poate deveni un argument care să justifice violența. Spectacolul păstrează această distincție esențială, atracția erotică explică o parte a relației, fără să anuleze răspunderea morală a celui care rănește.Violența explicită și brutalitatea banală, instinctul de dominare și acceptarea tacită a regulilor impuse de cel puternic nu pot sta la baza unei relații

Mitch, interpretat de Costi Apostol, una dintre marile reușite actoricești ale spectacolului, poate fi privit în contrapunct cu Stanley. Personajul său traversează o gamă afectivă amplă, fără să-și piardă coerența. Stângaci și vulnerabil, complexat, dar loial prieteniei cu Stanley, Mitch este atras de Blanche tocmai pentru că intuiește în ea o posibilitate de tandrețe pe care propria existență nu i-a oferit-o. Fascinația lui nu se reduce la seducția fizică. El caută apropierea, promisiunea unei vieți în doi, poate chiar șansa de a transforma singurătatea într-o formă de apartenență.

Costi Apostol urmărește cu finețe trecerea personajului de la timiditatea apropierii la revolta omului care se simte înșelat. Mitch este fermecat de Blanche, îi acordă încredere și se lasă prins în jocul ei de aparențe, dar descoperirea trecutului o schimbă în ochii lui. Dezamăgirea se transformă în furie, iar furia ascunde durerea unei speranțe prăbușite. Actorul nu simplifică această evoluție într-o trecere mecanică de la iubire la respingere. În Mitch coexistă nevoia de afecțiune, orgoliul rănit, presiunea grupului masculin și dorința de a recupera o formă de autoritate asupra femeii pe care o crezuse disponibilă pentru proiectul său de viață. El devine astfel un personaj profund uman, tocmai pentru că slăbiciunile sale nu sunt nici eroizate, nici caricaturizate.

Scena demascării lui Blanche, în care Mitch aprinde și stinge lumina, dobândește o intensitate aproape torturantă. Lumina nu mai este un simplu element tehnic și mijlocul prin care se verifică vârsta femeii. Lumina (Design de lumini: Nichita Teodorescu)  devine instrument de interogare, o presiune exercitată asupra unui personaj care și-a organizat existența în jurul dreptului de a ascunde ceea ce o rănește. Alternanța dintre lumină și întuneric  duce la o crudă confruntare: Blanche este obligată să se vadă prin privirea celuilalt, fără protecția imaginii pe care și-a construit-o. Mitch, la rândul lui, încearcă să recupereze controlul asupra situației prin gestul de a-i impune realitatea. Scena este dură tocmai fiindcă dezvăluirea nu aduce eliberare. Adevărul, atunci când este folosit ca armă, poate deveni o altă formă de cruzime.

În această distribuție, relațiile dintre personaje sunt construite pe o alternanță de apropiere și respingere, de tandrețe și agresivitate. Blanche îl privește pe Stanley prin filtrul unei superiorități sociale și morale, iar Stanley îi răspunde atacând tocmai ceea ce ea încearcă să ascundă. Mitch îi oferă pentru o vreme posibilitatea unei salvări afective, însă condiționează această salvare de o imagine a femeii pe care trecutul o compromite. Stella, în schimb, continuă să trăiască în interiorul legăturii cu Stanley, chiar și atunci când această legătură intră în contradicție cu adevărul surorii sale. Fiecare personaj își apără propria versiune a realității, iar confruntarea lor dezvăluie cât de puțin suntem dispuși să acceptăm adevărul atunci când acesta ne amenință echilibrul.

Momentul violului reprezintă punctul extrem al acestei confruntări. Felul în care Sebastian Marina construiește scena lasă impresia unei agresiuni exercitate asupra unui trup deja golit de apărare, aproape asupra unui cadavru. Imaginea este terifiantă tocmai prin dispariția reciprocității, nu mai există întâlnire, seducție, nici luptă nu mai există. Blanche pare desprinsă de realitate, incapabilă să opună o rezistență care să schimbe raportul de forțe. Iar ceea ce urmează, iertarea sau incapacitatea ei de a formula acuzația în termenii așteptați de ceilalți, nu poate fi confundat cu o absolvire a agresorului. În această zonă extremă, psihologia personajului nu trebuie, nu poate fi citită prin printr-o presupusă consimțire ascunsă în comportamentul său anterior.

Violul schimbă definitiv sensul confruntării dintre Blanche și Stanley. Până în acel moment, conflictul putea fi perceput și ca o luptă pentru autoritate în spațiul domestic, ca o ciocnire între două personalități incompatibile prin modul de a interpreta lumea. După această scenă, orice echivalență între ele devine imposibilă. Blanche poate fi vanitoasă, manipulatoare, disimulantă, poate încerca să-i domine pe ceilalți prin seducție și superioritate, dar niciuna dintre aceste trăsături nu justifică violența. Poate Stanley este bărbatul brutal care refuză convențiile unei lumi dispărute sau a fost. Scena violului ne lasă pe retină imaginea omului care își folosește forța pentru a distruge o ființă aflată în imposibilitatea de a se apăra.

În paralel, relația dintre Eunice (Ioana Alexandrina Costea) și Steve (Ion Fiscuteanu Jr.) adaugă spectacolului o altă dimensiune a violenței conjugale. Agresivitatea lor arată că brutalitatea nu este un accident izolat al cuplului Kowalski, ci o prezență înscrisă în țesutul cotidian al acestei comunități. Violența apare și dispare, este urmată de împăcări, de reveniri la normalitate și de reluarea vieții comune, ca și cum ar fi o componentă inevitabilă a existenței. Această normalizare a agresiunii explică, fără să scuze, mecanismele prin care personajele continuă să locuiască în același univers. Pablo Gonzales (Iulian Trăistaru) completează această lume  în care abuzul  pare aproape invizibil pentru cei care îl trăiesc. Se îndepărtează de această lume doar un tânăr sfios fermecat de aerul diafan pe care Blanche îl împrăștie în jur. Anca Pitaru are o scenă scurtă, dar travestiul reușit o face de reținut. În apariții de final, corect interpretate, Daniel Rizea(Doctorul) și Mona Codreanu (Infirmiera).

Stella rămâne cu copilul în brațe, îngrozită, iar ceilalți, mai ales Mitch, dar și Stanley, sunt vizibil afectați de plecarea lui Blanche. Imaginea are o forță aparte, viața continuă, copilul rămâne în brațele mamei, spațiul nu dispare, iar personajele nu pot părăsi pur și simplu consecințele celor întâmplate. Pentru Stella, plecarea surorii înseamnă și o încercare disperată de a păstra ordinea unei existențe pe care adevărul ar putea-o face imposibilă. Spaima ei ei trădează fisura produsă în această ordine, chiar dacă nu poate repara ceea ce s-a petrecut. Finalul nu oferă o reconciliere și nici nu distribuie mecanic vinovății. Lasă în urmă o comunitate afectată, obligată să continue după ce a asistat la distrugerea unei ființe.Se prelungește starea de neliniște și ni se refuză o închidere liniară.

 Blanche este îndepărtată din spațiul pe care nu-l mai poate locui, iar replica ei celebră, „Oricine ai fi, eu totdeauna am depins de bunătatea străinilor”, nu se adresează exclusiv doctorului care o conduce. În această montare, Blanche își întinde mâinile către cei patru jucători de poker și către spectatori, iar fraza devine o invocație colectivă. Femeia care a încercat să se apere prin aparențe și seducție și minciună ajunge să ceară, în cele din urmă, un gest elementar de omenie. Nu mai are nevoie de un admirator imaginar care s-o salveze, de o croazieră în Caraibe sau de confirmarea unei frumuseți amenințate de timp. Are nevoie de cineva care să nu o abandoneze în clipa în care nu mai poate fi nici seducătoare, nici agreabilă, nici ușor de acceptat. Suntem capabili să rămânem în preajma unei ființe vulnerabile chiar și atunci când adevărul ei ne incomodează? În această schimbare de perspectivă se află, poate, cea mai puternică miză a spectacolului lui Andrei Șerban, obligația de a vedea omul dincolo de aparențe, fără ca această înțelegere să însemne absolvirea violenței

Când Blanche pleacă, cu mâinile întinse spre cei pe care îi numește străini, nu se încheie doar povestea unei femei care nu a mai putut suporta realitatea. Adresarea către public schimbă radical poziția spectatorului. Până atunci, am putut privi personajele de la distanță, le-am putut judeca alegerile și ne-am putut explica reacțiile. În clipa în care Blanche își întinde mâinile spre noi, această distanță se destramă. Bunătatea străinilor devine o problemă adresată direct comunității din sală. La fel întrebarea dacă bunătatea poate supraviețui într-o lume care confundă adevărul cu dreptul de a umili și forța cu dreptul de a domina.

„Un tramvai numit dorință” în viziunea lui Andrei Șerban își găsește astfel actualitatea în felul în care face vizibile mecanismele prin care oamenii își apără identitatea și își exercită puterea, în detrimentul suferinței celuilalt. Blanche și Stanley sunt adversari, dar vulnerabilitățile lor nu au aceeași consecință morală pentru că una se refugiază în iluzie pentru a putea supraviețui, celălalt își transformă frica și orgoliul în agresiune. Mitch, cu ezitările și dezamăgirile sale, Stella, cu atașamentul care o ține captivă, Eunice și Steve, prin normalizarea violenței, alcătuiesc o lume în care afecțiunea este permanent amenințată de incapacitatea de a recunoaște libertatea celuilalt.

.

UN TRAMVAI NUMIT DORINȚĂ

de Tennessee Williams

Distribuție:

Blanche DuBois – Nicoleta Hâncu

Stanley Kowalski – Sebastian Marina

Stella Kowalski – Mădălina Mușat / Oana Jipa / Maria Pandrea

Harold Mitchell – Costi Apostol / Eduard Crucianu

Eunice Hubbell – Ioana Alexandrina Costea / Maria Pandrea

Steve Hubbell – Ion Fiscuteanu Jr.

Pablo Gonzales – Iulian Trăistaru

Doctorul – Daniel Rizea

Infirmiera – Mona Codreanu

Tânărul – Anca Pitaru

Echipa artistică și tehnică

Regia: Andrei Șerban

Regizor și dramaturg asociat: Daniela Dima

Scenografia: Irina Moscu

Coregrafia: Flavia Giurgiu

Design de lumini: Nichita Teodorescu

Regia tehnică: Lidia Baciu. Din echipa tehnică mai fac parte Alpár Könczei, asistent de regie tehnică / sufleur, și Somogyi Ede László, la sunet. Lumini: Bakó Zoltán și Mihály Bence