nopți), regia Silviu Purcărete

Am văzut spectacolul  Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie (după 1001 de nopți), regia Silviu Purcărete, la el acasă. Nu am scris despre spectacol, am vorbit despre acesta cu oamenii care m-au îndemnat să fac drumul către Sibiu. Nu am scris pentru că mi s-a părut că orice cronică ar destrăma nepipăitul și nevăzutul, ar întina inefabilul așa de  rar surprins în teatru . Mă declarasem fericită că am fost o verigă într-un lanț al poveștilor fără sfârșit, nu aveam nevoie de descifrări și analize.

Am vrut să revăd spectacolul în FNT, nu am prins bilet. Un semn să îmi păstrez povestea, așa cum s-a prelins ea, prima și unica dată. Mi-am amintit. Scena  îmbrăcată în covoare orientale ca într-o cameră care nu mai are pereți. Printre aceste covoare grupuri de oameni se mișcă încet, legați cu fire subțiri, ca niște lanțuri delicate. Se mișcă aproape ritualic, ca într-o coregrafie a dependenței. Firele nu par să tragă, dar nici nu pot fi ignorate, le leagă gleznele, umerii, gesturile, alegerile. Fiecare pas e o negociere cu celălalt. Firele nu par nici să doară, dar tocmai asta le face înfricoșătoare, nimeni nu e cu adevărat liber, pentru că nimeni nu aparține doar sieși. Fiecare e legat de altcineva prin datorie, prin iubire, prin frică, prin poveste.Țesături grele, motive repetitive, culori ce absorb lumina și, odată cu ea, timpul. Un decor ca un înveliș care te protejează izolându-te în același timp.

În mijlocul acestei lumi luxuriante, un prinț arab stă în depresia lui ca  pe un tron gol. Care este cea mai cruntă pedeapsî în lumea aceasta? Moartea, boala, nesiguranța sau tăcerea? Să trăiești fără poveste. Să trăiești fără să fii auzit. Să trăiești într-un lux atât de bogat încât devine inutil  pentru că nu poate cumpăra singurul lucru care contează, sensul. Nimeni nu știe povestea pe care el vrea să o audă  și de aici se naște o singurătate stranie, aproape regală, în care dorința nu mai pare capriciu.

Spectacolul își închide cercul cu o ironie amară, prințul obține ceea ce dorește, dar tocmai atunci când dorința nu mai poate fi folosită pentru nimic. Când prințul își pierde speranța că va afla povestea, alege moartea. În logica acestei lumi, gestul nu e melodramatic, are perfectă coerență. Dacă povestea e singurul lucru care poate da sens vieții, atunci lipsa ei devine o formă de condamnare.Povestea vine ca un dar tardiv, ca o lumină aprinsă într-o cameră în care nu mai e nimeni. Și, brusc, firele care legau oamenii pe scenă capătă sensul lor ultim, nu au fost doar lanțuri între personaje, ci legături între viață și moarte, între ceea ce cerem cu disperare și ceea ce primim prea târziu. Mi-am amintit, am retrăit.

Apoi am început să citesc reproșuri. Multe, agresive, țăfnoase: estetism excesiv, nuditate, lipsa acțiunii. Așa, și? Nu le contest existența. Le contest temeiul.O măsurare rigidă cu o riglă necalibrată.

Suntem pe tărâmul poveștilor din o mie și una de nopți, iar acolo povestea nu duce nicăieri, pentru că nu trebuie să aibă un capăt. Șeherezada vorbește ca să mai capete o zi. Fiecare istorie se deschide într-o alta, ca o cameră care dă în altă cameră, și sfârșitul rămâne mereu amânat. A cere acțiune unui spectacol construit după această logică înseamnă să ceri unui râu să ajungă mai repede la mare. Râul nu se grăbește, iar în curgerea sa stă tot ce are de spus.

Aici intră în joc ceva ce teatrul nostru a uitat, filozofia Orientului, în care timpul nu e o resursă de cheltuit. Se scurge, se întoarce, se așază. Povestea se ascultă așa cum se bea un ceai fierbinte, în sorbituri mici, fără vreun calcul de randament. Cine intră în sală cu ceasul în cap va simți că nu se întâmplă nimic. Cine renunță la ceas va descoperi că se întâmplă tot, tot  timpul.

Plictiseala face parte din construcție. Spectacolul o provoacă și o lasă să crească. Am uitat că răbdarea e o formă de atenție. Silviu Purcărete ne-o cere înapoi, iar noi o luăm drept ofensă.

Se mai spune că nu are un mesaj. Dar de când trebuie ca teatrul să aibă un mesaj declarat și declarativ? Teatrul contemporan s-a obișnuit să ia poziție, să ne arate cu degetul ce e rău în lume și cine e vinovat. Tezismul a ajuns un fel de politețe obligatorie, iar sala pleacă acasă cu o concluzie în buzunar, ca la sfârșitul unui seminar. Povestea lucrează altfel.,  nu demonstrează nimic, doar pune o imagine în fața ta și te lasă să o duci cum poți. Avem nevoie de poveste  tocmai pentru că prin ea vorbește ceea ce argumentul nu atinge, nu explică,  frica, dorul, moartea, dorința de a fugi undeva unde lucrurile au alt sens.

Da, imaginile sunt, în mod real, de o frumusețe rară. A numi toate acestea estetism, ca pe un viciu, mi se pare o neînțelegere. Frumusețea de aici nu acoperă un gol. Povestea se țese. Firele leagă personajele, le trag, le încurcă și le desfac, exact cum o face destinul în orice poveste orientală. Covorul e, pe rând, pat, hartă, loc de rugăciune și mijloc de zbor. Tot ce poate deveni o poveste se află pe el. Un obiect simplu ajunge să cuprindă lumea întreagă, ceea ce teatrul a știut mereu să facă chiar dacă noi am început să uităm.

Mai e și amestecul acela de senzual, ludic și cruzime, care i-a deranjat pe unii. El nu e un moft al regizorului. Aceasta e chiar substanța basmelor orientale, unde dorința, râsul, seducția și violența stau pe același divan și nimeni nu se scandalizează. Nuditatea de pe scenă arată trupul ca pe un material al poveștii, la fel ca stofa, lumina sau fumul. Iar fecioarele care cântă la pian cu picioarele sunt o imagine pe care n-o poți explica și nici nu e nevoie. Absurdă, delicată, puțin crudă, ea condensează într-un singur gest felul în care spectacolul gândește trupul scos din rutina lui, trupul artist și instrument,  frumusețea țâșnită din joc, jocul care nu cere permisiunea nimănui.

Muzica lui Vasile Șirli ține toate acestea laolaltă, e un fir sonor care străbate țesătura. Fără ea, ritmul spectacolului ar putea părea lent. Cu ea, devine  legănare, hipnoză.

Uităm că Silviu Purcărete  este un maestru al așezării și al dinamicii de grup. Puțini regizori mai îndrăznesc astăzi să mute mase mari de actori pe o scenă și să le facă să se miște ca un singur organism. În spectacolul acesta, mulțimea nu înseamnă aglomerare. Fiecare corp are locul lui, fiecare mișcare răspunde alteia, iar din ansamblu se naște un val care vine și se retrage. La capătul poveștii, fuga în pustie e o căutare a sensului pe lumea cealaltă. Personajul își părăsește viața pentru a găsi acolo ce nu a găsit aici. Spectacolul nu promite că va găsi. Ne lasă doar să mergem lângă el, prin nisip, prin lumină, prin fire, până când drumul însuși devine răspunsul.

Nu cer nimănui să iubească acest spectacol. Cer doar să nu fie judecat după ce nu și-a propus să fie. Poate că nu e pentru toată lumea, și nici nu trebuie. Dar într-un teatru care se teme de tăcere, de lentoare și de frumusețe, un spectacol care are curajul să le pună în miezul său merită să fie privit cu ochii…încchiși. Închiși spre canoane rigide, spre judecăți moralizatoare.Deschiși spre propriul suflet care nu se va odihni până nu își va găsi propria poveste.

****

„Noi nu am dramatizat aceste povești în sensul clasic – nu am luat o poveste anume pentru a o transforma în dialoguri. Ne-am inspirat din aceste povești: am luat fragmente dintr-una, fragmente din alta și le-am combinat într-un soi de mozaic spectacular, care conține de toate: poveste, imagine, muzică. Este un spectacol autonom, inspirat din această culegere. Culegerea a fost tradusă în mod excepțional în limba română de Haralambie Grămescu. Vă îndemn, cum spunea și domnul Buhagiar, să citiți sau să recitiți, dacă nu ați făcut-o încă, este un material fundamental. Nu veți ști foarte multe despre această capodoperă văzând spectacolul nostru, în schimb, poate să vă stârnească pofta de a o descoperi.” – Silviu Purcărete, regizor

„Cadrul în care Silviu Purcărete a dezvoltat mizanscena este un cadru deschis; nu deschis ca formă, ci deschis cu privire la conținut, în sensul în care fiecare spectator își poate construi sau adăuga propria poveste, în funcție de spațiul, cultura, familia din care vine și de toate experiențele sale. Până la urmă, orice privitor este suma cărților citite, a întâlnirilor avute și, evident, a poveștilor citite și a experiențelor din familie”- Dragoș Buhagiar, scenograf

„După 25 de ani de la prima producție pe care domnul Silviu Purcărete a realizat-o la Teatrul Național „Radu Stanca”, spectacolul Pilafuri și parfum de măgar, inspirat din O mie și una de nopți, iată că astăzi facem o punte simbolică (…). După 25 de ani, această producție reprezintă o acoladă amplă asupra a ceea ce înseamnă povestea pentru oameni: puterea de a visa, de a plăsmui lumi și chiar de a te jertfi pentru ceea ce numim creație”. –Constantin Chiriac

Neasemuita poveste a lui Abul Hossein Yemenitul și a fugii lui în pustie (după 1001 de nopți)

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoş Buhagiar

Muzica originală: Vasile Şirli

Asistent regie: Sanda Anastasof

Regizor tehnic: Nicușor Văcariu

Sunet: Cătălin Scheau

Lumini: Sergiu Pașcalău

Recuzită: Ana Dumitru și Nicolae Dogaru

Mașiniști: Iliu Gheorghe și George Tudorache

Cabine: Elena Hărșan și Angelica Ognean

Manageri proiect: Claudia Maior, Daria Ciobanu, Denisa Bar

Distribuția: Johanna Adam,  Veronica Arizancu,  Ada Bicfalvi,  David Cristian,  Radu Costea,  Ioana Cosma,  Ali Deac,  Antonia Dobocan,  Crina Dumitrașcu,  Horia Fedorca,  Mădălina Foficaș,  Andrei Gîlcescu,  Viviane Havrilla,  Raluca Iani,  Diana Lazăr,  Alexandru Malaicu,  Mihai Mocanu,  Adrian Neacșu,  Cătălin Neghină,  Oana Noja,  Gabriela Pîrlițeanu,  Eduard Pătrașcu,  Ania Petrean,  Fabiola Petri,  Cristina Ragos,  Viorel Rață,  Cristian Stanca,  Cristina Stoleriu,  Arina Ioana Trif,  Cendana Trifan,  Iustinian Turcu,  Ștefan Tunsoiu,  Codruța Vasiu,  Pali Vecsei,  Liviu Vlad, Gyan Ros Zimmermann