Mai e vreun candidat?

Publicat de Alina Maer pe octombrie 20, 2026octombrie 20, 2026

Mai e vreun candidat? Inimioară mare, inimioară mică/ De Caragiale, încă ne e frică.

„Mai e vreun candidat pe care nu l-am încercat?” Chiar, mai a rămas vreunul? Întrebarea a revenit astăzi, 20 oct., mai actuală ca oricând. Întrebarea umblă de la Cluj la București, de la Iași la Sibiu și tot nu are răspuns pentru că nu știm ce vrem sau știm „Să se revizuiască tot/Dar să nu se schimbe nimic? Sau să se schimbe tot / Da’ numa’ un pic.”. Ne-am uitat la televizor și, ce să vezi, „Toată lumea vorbea /Și deodată și pe rând / Și nimeni nu se mai oprea / Nimeni cu nimeni nu se mai înțelegea / Unul se agita, altul se enerva / Altul cu altul se jignea / S-a vorbit despre partid, s-a vorbit despre popor/ S-a vorbit despre trecut/ Și s-a vorbit de viitor…”. Curat viitor, ar zice Ghiță, Curat murdar viitor, adăugăm noi. Și râdem, râdem mult, dar nu e râsul nostru.Cu Ada Milea râzi ca să nu plângi. „Ada Milea face poeme muzicale ludice, pamflete, satire, vodeviluri, opere rock. Face ce vrea ea. Uneori, unele dintre ele ajung adevărate manifeste. Născocește universuri și sonorități care te obsedează….. Ludicul ei fantastic este în relație strînsă cu inteligența ei și cu simțul scenei.” Cuvintele Marinei Constantinescu se potrivesc perfect și în cazul spectacolului „Mai e vreun candidat?”, pus în scenă la Teatrul Național din București, care nu trebuie catalogat ca un remake după cel de la Cluj.

O scrisoare pierdută în concert, realizarea Adei Milea cu echipa de la Teatrul Național din Cluj Napoca, a fost parte a secțiunii „Caragiale necanonic”, la 170 de ani de la nașterea dramaturgului, artista găsind în textul lui Caragiale o muzică latentă intersant de auzit și scos la suprafață. Patru ani mai târziu, cântecele acelei prime întâlniri cu Scrisoarea devin materialul unei noi construcții, „Mai e vreun candidat?”, realizată pentru Naționalul bucureștean. Nu este, prin urmare, o simplă reluare, vorbim de o continuare a unui joc serios, aceeași matrice caragialiană, o altă trupă, alte energii actoricești. Ada Milea însăși spune că a adus cântecele de la Cluj ca „material pentru joaca” noii Scrisori..„Mă uit la oameni și omenii sunt fiecare câte un univers și universul ăsta, dacă e folosit cum trebuie, oamenii cântă… Iar pe mine, foarte mult mă inspiră și actorii cu care lucrez, și instrumentele pe care trebuie să le folosesc…”, sunt afirmațiile compozitoarei despre felul cum își creează muzica, de data asta adusă cu ea de la Cluj, din vechea „Scrisoare”, și lăsată aici să ia forma unei echipe care trăiește din plin bucuria jocului.

Esența caragialiană rămâne intactă, politicianul fără principii, discursul golit de sens, confuzia dintre interesul public și interesul personal, șantajul, demagogia, isteria electorală și acea formidabilă capacitate a personajelor de a transforma orice situație gravă într-o farsă. Regia pare să înțeleagă că actualitatea lui Caragiale nu trebuie să demonstreze prin costume contemporane sau prin trimiteri politice explicite. Ea se află deja în mecanismul textului.

Trei Cetățeni turmentați, Petre Ancuța, Emilian Mârnea și Florin Călbăjos, constituie una dintre marile reușite ale formulei, fiind simultan personaje, instrumentiști, comentatori și ghizi ai poveștii. Cei trei actori s-au lansat cu ”ActOrchestra” în spectacului senzațional din 2014 al Naționalului bucureștean; servesc acum ireproșabil muzica Adei Milea, creată în stilul său cunoscut. „Cei 3 actori m-au vrăjit cândva cu joaca lor din spectacolul «ActOrchestra» şi de-atunci mi-a rămas un gând la ei. Gândul a aşteptat doar ocazia, textul şi melodiile. Vreo 12-13 ani” (Ada Milea).

Petre Ancuța, Emilian Mârnea și Florin Călbăjos cântă la o chitară electrică, un contrabas, un acordeon și-n bidon de murături. Cei trei au un rol privilegiat, ei sunt amfitrionii, ei sunt „corul”, ei sunt rezonerii, ei dau tonul, ei conduc spectatorii prin meandrele textului și explică, și implică, și subliniază, și descifrează, iar uneori… încifrează. Sunt prinși în mecanismul pe care îl observă. Cântă, schimbă ritmul, intră în acțiune, se retrag și revin, iar orchestra rămâne permanent vizibilă.Au o disponibilitate ludică remarcabilă, dar jocul lor nu se reduce la exuberanță Actorul trebuie aici să fie simultan muzician, personaj și performer, să păstreze ritmul muzical și să nu piardă niciodată relația cu partenerul sau cu publicul. Virtuozitatea lor instrumentală este integrată în construcția teatrală. Cetățeanul turmentat devine, în această formulă, mai mult decât omul care nu știe „cu cine a votat”, devine spectatorul din interiorul sistemului, omul care asistă la absurd și continuă să participe la ea.

Ceilalți actori din distribuție se adaptează propunerii muzicale și susțin prin reciative creionarea profilului personajelor. Distribuția este numeroasă, multe roluri având o dublă interpretare dictată de data reprezentației. Este o măsură bună , un exercițiu de a folosi actorii teatrului, în special actrițele. Adaptarea transformă unele personaje masculine în ”doamne”, pe Cațavencu (Alina Petrică / Oana Laura Gabriela), Brânzovenescu (Natalia Călin), Farfuridi (Florentina Țilea) și Dandanache (Emilia Popescu / Natalia Călin)..

Distribuția feminină aduce spectacolului nuanțe diferite de comic. Alina Petrică construiește o Doamnă Cațavencu temperamentală, energică, cu o nervozitate care îi alimentează permanent prezența scenică. Personajul nu este o simplă anexă feminină a politicianului Cațavencu, ci o forță în sine. În jocul actriței există inteligență practică, impuls, autoritate și o foarte bună înțelegere a mecanismului comic: nu caută să obțină râsul, ci lasă situația și caracterul să producă râsul.Numai dacă surprinzi nuanțele în care actrița rostește replica ,Dracu să te ia” și realizezi disponibilitatea actriței spre comedia pură.

Oana Laura Gabriela aduce o interesantă dualitate. Există în interpretare o zonă lacrimogenă, dar ea nu este abandonată melodramei. Vulnerabilitatea este imediat contrabalansată de energie, schimbarea de registru și convenția muzicală. Tocmai această oscilație între emoție și parodie este importantă pentru spectacolul Adei Milea, personajele pot să pară pentru o clipă victime, pentru ca în secunda următoare să redevină actori într-o farsă pe care o întrețin singure.Oana Gabriela Nae construiește o Zoe Cațavencu temperamentală, cu energie, nerv și o mobilitate interioară care o scoate din zona femeii pur și simplu „puternice”. În interpretarea ei, Zoe poate fi citită ca o femeie care știe să manipuleze raporturile de putere și să treacă rapid de la vulnerabilitatea la ofensivă. Interesantă devine tocmai această elasticitate a personajului.

Natalia Călin și Florentina Țilea Natalia Călin și Florentina Țilea, în Farfuridi și Brânzovenescu, funcționează foarte bine în registrul cuplului în care grotescul se naște din complementaritate, în care frica, prostia și suspiciunea se alimentează reciproc. La ele, comicul nu vine doar din replică, ci din corporalitate, din schimbul de priviri, din raportul dintre cele două personaje și din sentimentul permanent că lumea se poate prăbuși în orice clipă în jurul lor. Sunt două personaje care vor să apere „țărișoara” fără să înțeleagă prea bine nici țărișoara, nici politică, nici ceea ce se întâmplă în jurul lor. Doamna Brânzovenescu și Doamna Farfuridi par două organisme care se alimentează reciproc cu frică, suspiciune și indignare. Natalia Călin are o foarte bună precizie comică, știe să puncteze cu aplomb orice replică și să construiască dintr-un gest banal o sursă de farsă. Florentina Țilea aduce o energie complementară, transformând cuplul într-o adevărată mașinărie a panicii politice. Ele se tem, suspectează, se indignează și apără „țărișoara” cu o seriozitate care face ridicolul cu atât mai eficient.

Emilia Popescu o construiește Doamna Dandanache în registrul grotescului tragicomic. Este una dintre acele prezențe care nu fac să râdem și, aproape simultan, nu provoacă un disconfort. În spatele caricaturii se vede degradarea unui sistem care conservă mecanismele indiferent de oameni. Dandanache nu este doar un personaj ridicol, este simptomul unei lumi în care impostura poate deveni forma de continuitate politică. Emilia Popescu nu forțează această dimensiune, ci o lasă să apară din însăși corporalitatea și ritmul personajului. Dandanache nu mai este doar o caricatură a politicianului decrepit și versat în șantaj. În spatele comicului apare ceva neliniștitor: suprațuirea unui sistem care are păstrat tocmai personajele mai compromis. Râdem, dar râsul începe să aibă ceva amar.

Zaharia Trahanache jucat cu prestanță de către Vitalie Bichir este exact ceea ce dramaturgul a vrut să sugereze, mafiotul perfect, capo di tutti capi, cel care pune orice în joc pentru putere, chiar ,,onoarea de familist”. „Dacă ei joacă murdar, atunci și noi jucăm murdar” este deviza după Trahanache își conduce acțiunile și pe care nu se sfiește să o anunțe cu un aer de superioritate și intimidare. În contrapunct, Ghiță în intepretarea lui Tiberiu Enache își plimbă umilința printre cei mari , conștient de matrapazlâcurile lor și fericit că este parte din ele.Tipătescu, interpretat de Mihai Munteniță se află între autoritatea funcției și vulnerabilitatea omului prins într-o relație pe care nu o poate controla. Această ambivalență nu poate evita transformarea lui Tipătescu într-un simplu „politician corupt”, dar îl păstrează și în logica mai subtilă a lui Caragiale în care oameni de afaceri negociază permanent propriile slăbiciuni.

Cele trei figuri ale Cetățeanului turmentat pot deveni un excelent reper de lectură, nu mai avem doar individul rătăcit în mecanismul politic, deja deținemo mică galerie a cetățeanului care asistă, se încurcă, observă și, în cele din urmă, nu mai poate distinge adevărul de spectacolul puterii. Iar orchestra, așezată permanent pe scenă, nu este simplu acompaniament. Ea devine un fel de cor scenic, martor și comentator al unei lumi în care politica însăși pare construită după principiile unui spectacol muzical: ritm, repetiție, crescendo, zgomot, culoare.Orchestra de pe scenă produce impresia că lumea lui Caragiale este în continuă mișcare. Personajele joacă, orchestra observă. Personajele se agită, orchestra respiră pe moment. Discursul politic devine aproape partitură, iar isteria electorală dă ritmul. În acest fel, spectacolul poate produce un efect foarte interesant, politica apare ca spectacol, dar spectacolul dezvăluie politică drept farsă. Râsul este susținut de muzică, culoare și energie, însă sub această suprafață ludică rămâne aceeași lume în care compromisul este regulă. Culoarea muzicală modifică temperatura scenelor, iar refrenul poate spune despre un personaj mai mult decât o pagină de explicații psihologice.

Și poate că tocmai aici se află secretul drumului de la Cluj la București. Ada Milea nu căuta să-l „modernizeze” pe Caragiale pentru a-l face acceptabil contemporaneității. Nu are nevoie. Caragiale este deja contemporan. Amorul, interesul, șantajul, alegerile, frica de pierderea puterii, compromisul și oportunismul rămân aceleași. Se schimbă numai forma în care le auzim.

Râsul rămâne, dar sub râs se aude neliniștea. Grotescul nu anulează tragicul, iar muzica nu îndulcește cruzimea satirei. Dimpotrivă, o face mai ritmată, mai contagioasă și poate tocmai de aceea mai greu de ignorat. Orchestra cântă, cetățenii se turmentează, politicienii se agită, iubirea se negociază, scrisoarea circulă. De la Cluj la București, ea continuă drumul. Și, ca orice scrisoare cu adevărat importantă, ajunge exact acolo unde nu mai poate fi ignorată, în mijlocul nostru.