În marea cea mare a singurătății

„Singur, singur, singur/ Într-un han, departe/ Doarme și hangiul /Străzile-s deșarte/ Singur, singur”. Singur, singuri, într-un bazin universal , departe unul de altul, departe de noi înșine. Singuri, la marginea lacului stătut al existenței noastre, lac pe malul căruia pescarul a adormit fericit că nu mai prinde cu undița sa urjumele deșertăciunii. Străzile-s departe, oamenii sunt ascunși,  speranțele s-au înecat primele. Singur, singuri. Dar, ce se vede? Chiar dacă stă întoarsă  cu spatele la noi, D o a m n a    Y a m a m o t o    e s t e    î n c ă    a i c i. Cineva este încă aici. A lăsat ușa deschisă, s-a lăsat văzută de oricine, cunoscuți sau necunoscuți, nu s-a speriat că ar putea-o lua șuvoaiele singurătății celorlalți, nici că fricile lor ar putea fi contagioase. Uite, ea nu poartă nicio mască, se poartă pe ea însăși cu cochetărie și delicatețe. Da, vorbește aiurea, dar cine mai are chef de corența vorbelor într-o lume incoerentă în alegeri și relații.

„Frau Yamamoto ist noch da” (Doamna Yamamoto este încă aici) este o piesă de Dea Loher, una dintre cele mai importante voci din teatrul german. Piesa a avut premiera simultan la Schauspielhaus Zürich și la Tokyo în septembrie 2024; premiera germană a urmat pe 11 octombrie 2024, la Schauspiel Stuttgart, în regia lui Burkhard C. Kosminski. Radu Afrim revine la dramaturgia Deei Loher pentru a patra oară, de data aceasta la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova,, după spectacolele Adam Geist (Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, 2005), Piața Roosevelt (Teatrul Național Timișoara, 2009) și Hoți (TNB,2014). Între cei doi există o afinitate artistică evidentă, o atracție pentru destinele aflate la marginea unei normalități sociale convenționale

În acest ultim text scris după o pauză destul de lungă, Dea Loher înșiră mici scene, ciudățenii și banalități ale vieții de zi cu zi. Un bărbat scrie o poezie de dragoste pentru o femeie pe care nici măcar nu a cunoscut-o. Un altul povestește despre un virus nou care îi face pe oameni să se unească. Un bărbat și o femeie nu se pot muta împreună, deoarece femeia trebuie să aibă grijă de mama ei în vârstă. Doi pescari conversează. Unul îl invită pe celălalt la o petrecere care pledează pentru deținerea de arme pentru autoapărare. Un copil se întreabă unde se află cineva care a murit. O femeie își privește mașina arzând; dacă ar stinge-o, compania de asigurări nu ar plăti pentru una nouă.  În centrul atenției sunt doi bărbați care trăiesc în cuplu și vecina lor în vârstă, doamna Yamamoto. Personaje principale  sunt specialistul în robotică Erik și partenerul său, Nino, un cuplu cu probleme. Doamna Yamamoto este o locuitoare a blocului de apartamente pe care Nino o întâlnește întâmplător pe scară. Ea a decis să lase ușa apartamentului ei deschisă, se pare pentru a permite circulația aerului și a atenua impactul valului de căldură. În mod repetat, personajele orbitează în jurul necunoscutei doamne Yamamoto și a marilor întrebări ale vieții, propria existență, pierderea, decăderea, moartea și iubirea, singurătatea și căutarea proximității.

Din 2014 ( când am văzut Hoți la TNB) până în 2026, am fost spectatorul constant al teatrului afrimian cu  personajele sale cu istorii complicate, cu răni vizibile sau ascunse, cu identități ambigue, prinși într-o lume în care comunicarea pare, de cele mai multe ori, o încercare dificilă. Marginalitatea, singurătatea, relațiile disfuncționale, diferențele culturale și nevoia de apartenență sunt teme care revin în universul lui Radu Afrim. În Hoți, personajele sunt oameni care par să se fi îndepărtat atât de mult de propriile existențe, încât au ajuns să se furișeze prin ele, nu au furat viața altcuiva, ci au sentimentul că și-au furat-o pe a lor, că au ratat-o, că au devenit străini de propriile dorințe și de propriile posibilități. Sunt destine fragmentate, oameni care se intersectează fără să reușească întotdeauna să construiască o comunitate. În Doamna Yamoto e încă aici, personajul titular nu se furișează prin propria viață. Dimpotrivă, ea lasă ușa deschisă.  Gestul ei devine opusul retragerii, al izolării și al neîncrederii. Ea nu încearcă să schimbe lumea prin discursuri sau gesturi spectaculoase, ci prin disponibilitatea de a-l primi pe celălalt. Este un gest simplu, aproape banal, dar care capătă valoarea unei atitudini existențiale. Dacă personajele din Hoți par captive în propriile vieți, Doamna Yamoto păstrează disponibilitatea de a-i primi pe ceilalți în a sa. În Hoți, oamenii par să fi pierdut drumul către propria existență, în noua piesă există măcar promisiunea unei regăsiri prin întâlnire. Ușa deschisă a Doamnei Yamoto este, poate, răspunsul cel mai simplu pe care Dea Loher, dar și Radu Afrim  îl oferă unei lumi în care oamenii au uitat să se mai apropie.

Suntem în lumea post covid (amintită simplu într-o scenă în care un bărbat descrie femeii pe care a invitat-o la masă un virus straniu căruia, dacă vrei să îi supraviețuiești, trebuie să fii singur. Textul Deei Loher încearcă să cuprindă o multitudine de realități contemporane, de la singurătate și alienare la diferențe culturale, violență, schimbări climatice, homofobie punctând dificultatea relațiilor dintre oameni. Intenția este generoasă, însă acumularea de teme nu se transformă întotdeauna în profunzime dramaturgică. Multitudinea de personaje, situații și teme nu produce întotdeauna o construcție omogenă, uneori, personajele par să poarte mai degrabă povara unor idei, iar situațiile tind să devină demonstrative. Amestecul de problematici nu produce în toate momentele acea organicitate care ar permite fiecărui destin să se dezvolte cu suficientă consistență.

Dar, încăpând pe mâna lui  Radu Afrim, lumea Deei Loher nu rămâne abstractă, pentru că regizorul deține  arta de a localiza o dramaturgie străină, de a-i găsi corespondențe în mentalități și comportamente autohtone, fără să piardă caracterul universal al poveștii.În spectacol apar  oralitate oltenească, personaje pitorești, umor neaoș, situații recognoscibile într-un cocktail de kitsch, candoare și grotesc, Capacitatea de a găsi imagini teatrale puternice chiar și acolo unde textul devine prea explicativ, dar și o trupă de actori de primă clasă sunt argumentele unui spectacol bizar, eclectic, alert, proaspăt, înțepător. Scenografia lui Cosmin Florea propune un spațiu neconvențional, dominat de imaginea unei piscine sordide, un loc care pare să fi pierdut de mult orice promisiune de prospețime și relaxare. Pereții uzați și atmosfera de degradare alcătuiesc un cadru apăsător, în contrast vizibil cu costumele colorate ale personajelor. Vitalitatea cromatică a vestimentației accentuează senzația de precaritate a acestei lumi abandonate. Este inteligentă  maniera în care Afrim mută acțiunea dintr-un spațiu în altul fără să abandoneze niciodată imaginea centrală a piscinei. În interiorul acestui spațiu degradat se deschid succesiv bucătării, locuri de întâlnire, spații ale intimității și ale confruntării. Hubloul prin care sunt privite unele secvențe adaugă o dimensiune suprarealistă, ca și cum spectatorul ar urmări o lume aflată permanent sub apă.

Un motiv vizual recurent, pe care Radu Afrim îl exploatează (în acest spectacol, dar și în spectacole deja istorie,,Când ploaia se va opri” ex.), este cel al peștelui. Îl întâlnim în ipostaze diferite, de la peștele pregătit pentru a fi consumat până la peștii morți din piscina devenită spațiu al degradării și, poate cel mai tulburător, la imaginea peștilor suspendați de perfuziile Doamnei Yamoto. Motivul depășește funcția de simplu element recuzitorial. În textul Deei Loher, peștele este legat atât de moartea provocată de poluarea apei, cât și de reflecția femeii asupra unei posibile existențe de după moarte, prin transformarea spiritului într-o altă formă de viață. Afrim preia această dublă semnificație și o materializează vizual, apropiind suferința individuală de o suferință universală, aceea a unei lumi care își consumă propriile resurse și își distruge treptat formele de viață

Coregrafia semnată de Flavia Giurgiu are, la rândul ei, o contribuție importantă la dinamica reprezentației. Există o energie fizică ce traversează ansamblul, iar alternanța dintre dans, gesturi frânte și confruntări corporale amplifică senzația unei lumi dezechilibrate, în care comunicarea este adesea înlocuită de impuls, reacție și violență. Dansul ocupă un loc consistent, însă limbajul corporal nu se limitează la momentele coregrafice propriu-zise. Mișcările spasmodice, izbucnirile fizice și scenele de luptă introduc în spectacol o expresivitate aparte, în care corpul devine purtătorul unor tensiuni greu de formulat verbal.

Un merit important al spectacolului aparține distribuției numeroase și felului în care Radu Afrim construiește o reprezentație de echipă. Nu avem doar câteva roluri centrale în jurul cărora gravitează restul interpreților, trupa de actori din Craiova primește din nou în dar un spectacol în care prezențele, reacțiile și relațiile între personaje  contribuie la alcătuirea unui univers comun. Actorii dau consistență unor personaje cu identități și istorii diferite, iar calitatea interpretării se observă mai ales în disponibilitatea de a lucra împreună, în atenția acordată partenerului și în naturalețea trecerii de la momentele de tensiune la cele de umor. Chiar și atunci când textul nu le oferă întotdeauna suficientă profunzime sau alunecă în tezism, interpreții reușesc să construiască individualități recognoscibile și să mențină viu dialogul dintre personaje.

Ce contradicție! Spectacolul  vorbește despre o lume dezagregată, despre oameni care se îndepărtează unii de alții, dar este realizat printr-o muncă de echipă foarte puternică. Distribuția numeroasă, dansul, muzica, schimburile de energie și relațiile dintre interpreți creează tocmai acea comunitate care lipsește multora dintre personaje. Iar în centrul acestei lumi rămâne Doamna Yamoto, femeia care lasă ușa deschisă. Dar cine este Doamna Yamoto? În preambulul textului, Dea Loher o numește chiar „centrul muribund” al acestei societăți și se întreabă dacă nu este un fel de spirit bun al unor vremuri mai bune. Nu este o ființă supranaturală și nici un personaj cu o biografie ieșită din comun. Este o femeie în vârstă, o vecină aproape necunoscută, care locuiește singură. Tocmai banalitatea acestei condiții face interesantă transformarea ei în centrul simbolic al piesei.

Ca întotdeauna, minunată actrița Raluca Păun în  Doamna Yamamoto,  personajul în jurul căruia gravitează acțiunea. Greoaie, dar  imponderabilă, sfâșietor de tristă, dar ludică, stranie, dar umană, bătrâna doamnă este o prezență discretă, elegantă, contemplativă, pe care actrița o îndepărtează cu umor de orice sentimentalism. Doamna Yamamoto este fragilă fizic, dar are o forță interioară care îi permite să devină un reper pentru ceilalți. Kimono-ul, rostirea, mișcarea și relația cu ceilalți contribuie la conturarea unui personaj fascinant. Raluca Păun  adună în personajul  său resturi de umanitate, bună sau rea, de la durere la rsemnare,  de la lupta pentru supravieţuire până la empatia pură, sinceră şi autentică.

Ramona Drăgulescu înGüzi,, Romanița Ionescu în Adelita  și Roxana Mutu(Milena) reprezintă ipostaze diferite ale vulnerabilității feminine(trauma ascunsă sub aparență, refugiul în comportamente compulsive, respectiv fragilitatea unei tinere care caută răspunsuri într-o lume indiferentă) bine camuflate prin expansivitatea reacțiilor, prin umor discret sau explozie de tinerețe și revoltă.. Romanița Ionescu și Ramona Drăgulescu mai ales,  aduc în spectacol personaje cu o coloratură aparte, Adelita, prin comportamentul ei compulsiv și observațiile despre lumea din jur și Güzi, cu aparența ei extravagantă și expansivă, paravan al unei istorii personale dureroase.

Adorabilă Geni Macsim în postura de chelneriță abulică, vigilentă și mereu la pândă. Dincolo de pitorescul personajului, am asistat la un joc de mare finețe, actrița rămânând permanent în rol, indiferent de amploarea altor scene ce captau atenția spectatorului, păstrând constant tremuratul corpului, afișând o înțelegere mută asupra situațiilor în care se află celelalte personaje. Alături de  Gabriela Baciu mi-a amintit de cuplul mametian din The Duck Variations, cu acel umor absurd, cu un dialog despre tot și despre nimic.

Mircea Mogoșeanu  în înduioșătorul personaj Michi Manolache și Cătălin-Mihai Miculeasa  în excentricul și sexosul Tito Serotonina aduc două tipuri diferite de comic, provenind din prototipuri masculine diametral opuse,  Primul, cu trimiteri clare la personajele comice din filmul mut classic, are candoarea unui personaj care pare să trăiască într-o lume proprie, cu o poezie naivă și dezarmantă. Al doilea are vervă, oralitate și o coloratură locală care animă ansamblul. Foarte sensibilă scena întrebărilor despre moarte  în care Cătălin–Mihai Miculeasa își dezbracă personajul de orice emfază, lăsându-l doar în haina de tată încurcat de un interogațiiloe unui puști matur(interpretat cu talent de copilul Vladimir Politic).În roluri de mica întindere ca replică, dar  cu prezențe vizibile și necesare în scene de grup mai ales s-au remarcat Răzvan Zamfir, Darius Feraru, Rami Sebastian Abo Uyounsoud, Alexia Petec.
Vlad Udrescu și Claudiu Mihail  în  Nino și Erik nu construiesc o relație demonstrativă. Cele două personaje formează un cuplu cu bucurii și supărări, cu tăceri și tensiuni acumulate. Povestea lor vorbește despre dificultatea de a păstra apropierea chiar și atunci când iubirea a existat cu adevărat. Relația dintre cei doi actori e construită pe diferențe de temperament și de energie. Nino are o disponibilitate afectivă mai mare, o anumită candoare, în vreme ce Erik pare mai ancorat, mai reținut.

Dacă aș alege o scenă emblemă pentru spectacol, aceea ar fi întâlnirea dintre Nino și Erik, atunci când Doamna Yamoto și prietenii vin în vizită. Aici se întâmplă ceva esențial, personajele încetează să mai fie purtătoarele unor problematici și devin oameni care se întâlnesc, se observă, se apropie, reacționează spontan unii la ceilalți. Naturalețea jocului, umorul și disponibilitatea actorilor de a construi relații credibile dau scenei o căldură aparte. Diferențele de generație și de cultură nu mai sunt transformate în teme explicate sau în demonstrații, fiind parte firească a unei întâlniri. Scena vizitei, prin firescul ei, oferă cheia unei alte posibilități de lectură a spectacolului. Dincolo de diferențe, istorii personale și apartenențe culturale, oamenii pot găsi un limbaj comun în gesturi simple. Umanitatea nu are nevoie de definiții. Doamna Yamoto nu are nevoie de caracterizări ample. Teatrul nu are nevoie de zgomot. Istoria nu are nevoie de discursuri.O ușă lăsată deschisă și amintirea păstrată celor ce nu mai sunt ne vor feri de a fi hoți în propria viață.

„Nimeni, nimeni, nimeni/Cu atât mai bine/Și de-atâta vreme/Nu știe de mine/Nimeni, nimeni, nimeni.”. Eroare! Doamna Yamamoto este încă aici!

 „Doamna Yamamoto este încă aici”

de Dea Loher 

Traducerea: Victor Scoradet

Teatrul Naţional Craiova „Marin Sorescu”

Regia artistică: Radu Afrim

Scenografia: Cosmin Florea

Coregrafia: Flavia Giurgiu

Univers sonor: Radu Afrim

Asistența de regie: Mircea Mogoșeanu

Machiaj și perucherie: Minela Popa, Mihaela Guran

Foto credit spectacol: Albert Dobrin

Producător delegat: Marius Pirlea

Secretar literar: Haricleea Nicolau

Regizor tehnic: Sorin Gruia

Sufleor: Ramona Popa

Sunet: Dan Feneșan, Emy Guran

Lumini: Ștefăniță Rezeanu și Marian Tudorache

Distribuția:

Nino: Vlad Udrescu

Erik: Claudiu Mihail

Doamna Yamamoto: Raluca Paun

Adelita: Romanita Ionescu

Güzi: Ramona Dragulescu

Tito Serotonina: Cătălin-Mihai Miculeasa 

Michi Manolache/Omul-animal: Mircea Mogoșeanu

Iacob: Catalin Vieru

Pescăriță: Gabriela Baciu

Doamna Aneta / Pescăriță: Geni Topuzu Macsim Geni

Stela Temistocle / Milena: Roxana Mutu

Polițistul: Sorin Gruia

Instructor de dans / gheișă / băiat de la piscină și alte personaje: Răzvan Zamfir

Unchiul Luca / băiat de la piscină / băiat de la clubul de dans și alte personaje: Darius Feraru

Băiat la piscină / băiat la clubul de dans și alte personaje: Rami Sebastian Abo Uyounsoud

Fata din piscină / gheișă / fata de la clubul de dans și alte personaje: Alexia Maria Petec

Grigoraș: Vladimir Politic

Data premierei: 9 octombrie 2026

Durată: 3 ore și 10 minute, cu pauză

Credit foto Albert Dobrin