Duhnind a alcool și a durere, urlând a nevoie de iubire și a spaime, jucându-se două ore cu proprii noștri demoni, prima premieră a anului 2021 de la Teatrul Odeon, piesa „Cui i-e frică de Virginia Woolf?, scrisă de dramaturgul american Edward Albee îți sfredelește mintea și sufletul .
Piesa scrisă în anul 1962, distinsă cu Premiul Tony pentru Cea mai bună piesă și Premiul New York Drama Critics’ Circle pentru Cea mai bună piesă și nominalizată la Premiul Pulitzer, montată pe scenele din toată lume, inclusiv la noi, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” în varianta propusă de regizorul Alexandru Mâzgăreanu are forță, nerv, putere de intruziune, magnetism.
Martha( Carmen Tănase) și George( Adrian Titieni) formează un cuplu trecut de prima tinereţe, ea, fiind fiica Rectorului Universităţii unde el, un blazat profesor de istorie, a abandonat până și visul de a fi şeful catedrei. Ei primesc în vizită cuplul de tineri Nick (Silvian Vâlcu), un ambițios cadru universitar la catedra de biologie și Honey ( Ioana Mărcoiu), tânără sa soție .
Ceea ce a putea fi o plăcută seară mondenă între două cupluri, prilej de manifestare a prieteniei și generativității, se transformă într-o noapte cumplită, un timp ce pare fără sfârșit, al adevărurilor spuse crud, în joacă, al minciunilor mai credibile ca adevărul, al sfâșierilor reciproce. Cei patru actori impecabili fiecare în rolul său, dar și în țesătura comună în care personajele se zbat precum într-o plasă a Arahneei își îmbracă pe rând, cu iuțime și șiretenie, hainele de de victimă, agresor, salvator, specifice jocurilor psihologice. Prin aceste jocuri premeditate ce au nume sadice” „Prindeți musafirii, ”Călărește gazda!” nimeni nu iese mulţumit sau împăcat, sunt doar urlete ale frustrărilor, nemulţumirilor, vulnerabilităţilor ascunse, se acutizează răni vechi, fără intenția de a le vindeca. Deși jocurile par a fi conștientizate, nimeni nu încearcă să fugă de tentația lor otrăvită, șuierătoare. Cele patru personaje ajung a fi capetele aceleiași hidre, greu de stăvilit în pornirea de autodistrugere.
Honey şi Nick doar aparent sunt doi tineri căsătoriți ce se iubesc mult. Ipocrizia lor perfect disimulată nu scapă intuiției veninoase a gazdelor care îi atrag în acele jocuri periculoase, unde secretele se ivesc unul cîte unul, unde măștile cad, iar lumina distrugătoare a adevărului relevă, de fapt că ei sunt acel tip de cuplul „ascunde problemele sub covor” în care destabilizarea va fi inevitabilă. În interpretărea nuanțată a Ioanei Mărcoiu și a lui Silvian Vâlcu, Honey şi Nick nu par personaje secundare. Femeie copil, cu rochia ei baby dool, cu coafura de Barbie, tânăra actriță domină tânărul cuplul, adulmecă mirosul și puterea banilor pe care ea îi posedă și pare a se transforma într-o Martha care învață prematur să urască, fără a fi știut vreodată să iubească. Purtând un costum auster, negru, cu iz teologic, cu o înfățișare sobră și matură, departe de cea cu care eram obișnuită( adolescentul din Tipografic majuscul sau tânărul revoltat din Tot binele din lume), Silvian Vâlcu joacă fără monotonie, constant, credibil momentele de sinceritate autentică pe care apoi le regretă profund, pendulează între învinuire-retragere, conștient că ratarea bate la aceeași ușă pe unde intră și titulatura de șef de catedră.
Martha și George formează un cuplu de tip „contraziceri circulare” în care atașamentul este disfuncțional, anxios, afectându-i reciproc. Se acaparează se alungă, se storc de energie, într-o dinamica de dominare-supunere distructivă, ce îi conduce la frustrare emoţională, la sporirea nivelului de dependenţă al fiecăruia față de celălalt, la eroziune afectivă.
Fără cusur jocul celor doi actori, Carmen Tănase și Adrian Titieni ! Electrizant, intruziv, dezlănțuit! Carmen Tănase întruchipează perfect o femeie nevrotică, avidă de dragoste, dar incapabilă de comunicare reală, forțând partenerul să îi satisfacă nevoia de securitate. Imprevizibilitatea sa, anxietatea, refugiu în alcool, sunt rodul unor factori concreţi de mediu: lipsa de afecţiune, atitudini nonsuportive ale tatălui. Convingerea că nu este demnă de iubire, drama imposibilății de a fi mamă, o aruncă într-un hău interior de unde numai ura o poate readuce. Martha (sau Carmen?) este fascinantă în rochia sa de matroană, mov intens, culoarea puterii, dar și a doliului (costume Alexandra Mâzgăreanu). Contorsionată mental, perversă, inocentă, diabolică, neajutorată, calină, crudă, te arde pur și simplu prin zbuciumul ei. Te arde și te face să o iubești . Pentru că, de fapt, Martha cerșeste iubire fără să aibă puterea de a o dărui. și nu este doar vina ei.
Adian Titieni construiește un George( de fapt, ESTE George) ce se luptă să iasă din ciclul toxic ruşine-furie, conștient că poate escalada în violenţa extremă. George este”atins” în propria-i demnitate, de aici umilinţele trăite, o emoţie de furie intensă. Această furie poate îmbrăca diverse forme de exprimare conduc la umilirea Marthei,„agresorul” iniţial. Departe de a manifesta gesturi demonstrative, doar cu echilibru și simțul detaliului, Adrian Titieni trece de la șoaptă la țipăt, de la atac la defensivă, de la dominat la dominator. Personajul său capătă compasiunea spectatorului. Pentru că George nu doar suferă ca toți ceilalți, George iubește. În numele acestei iubiri joacă ultimul joc, cel mai grotesc, al uciderii copilului nenăscut. George nu vrea să fugă de suferință sau nu mai vrea, ceea ce n-a funcţionat în trecut, ceea ce l-a rănit, există în interiorul său, cât și în cel al Marthei. Trecutul nu mai poate fi spoit cu iluzia fericirii, ci doar tolerat, reînțeles, resemnificat.
Decorul realizat de Andrada Chiriac este simplu, o casă luxoasă, unde dormitorul are culoarea verde (culoarea Raiului la unele religii), casă pe al cărui perete se află un tablou imens, dominator, în tonuri sângerii, ce poate avea multiple semnifiații: inconștientul incandescent al protagoniștilor, furia lor, Iadul interior în care trăiesc. Sau poate chiar un portret suprarealist al celui de-al cincilea personaj al piesei, TATI, tatăl abuziv, Rectorul corupt, socrul manipulator și inflexibil. Omniprezența lui Tati se simte în discuții, în elogiile Marthei, în fricile ei aruncate într-un colț negru de copilărie, în speranțele îngropate ale lui George. Tati este sforarul atotputernic care știe, vede, face tot, precum ochii doctorului T.J. Eckleberg din Marele Gatsby.
Finalul piesei îi lasă pe Martha și George în jocul dintre lumină și întuneric, lepădați de demoni, doar ei cu ei. Și cu iubirea lor egală cu furia ce îi va ține pe veci împreună. Se vor ierta? Se vor găsi unul în celălalt? Se vor devora până la extincție? Câte întrebări!
Mulțumesc, Teatrul Odeon!
Cui i-e frică de Virginia Woolf?
De Edward Albee
Traducerea Ionuț Grama
Regia Alexandru Mâzgăreanu
Decorul Andrada Chiriac
Costumele Alexandra Mâzgăreanu
Muzica Alexandru Suciu
Light design Cristian Niculescu
Martha – Carmen Tănase
George – Adrian Titieni
Honey – Ioana Mărcoiu
Nick – Silvian Vâlcu