VERII MEI FABULOȘI

Publicat de Alina Maer pe ianuarie 27, 2021ianuarie 27, 2021

Nu am copilărit împreună. De la ținutul gării și al depozitului de lemne până la ulița lor nu mișunau fiarele sălbatice, dar eu tare rar îi vedeam. Copilăria și adolescența lor îmi erau cunoscute prin etichete des rostite de cei mari ai familiei. Viorel era deșteptul casei extinse, Cristi era acel  pierde -vară cu apucături de Bruce Lee. Că Viorel a intrat la liceu la București nu a mirat pe nimeni. Dar că șmecherul familiei, Cristi, a devenit la acea dată unul dintre cei mai buni boxeuri ai țării la juniori(da,da,era mai bun decât Francisc Vaștag!), a sporit neașteptat faima familiei, un pic și pe a mea. Nu era puțin lucru să fii verișoara lui Cristi Boxeurul !

Au urmat anii adolescenței mele copleșite de spiritul Liceului Pedagogic, paralel cu anii tinereții verilor mei. Viorel avea să fie  primul inginer din neam, iar Cristi, imprevizibill ca întotdeauna, și-a arogat alt soi de premiu, acela de cel mai tânăr soț și tată din comună! Tare frumușel era la nuntă, ginerică cel de 18 ani ! Că a fost o mare pierdere abandonarea carierei sportive, că a fost doar o răspântie de drumuri, cine știe? Totdeauna o să mă întreb de unde  începe și unde se sfârșește dreptul  nostru de a alege, fără a găsi dezlegarea problemei.

Stabilit definitiv la Capitală, pe Viorel îl vedeam tot mai rar. Auzeam vești care mă umpleau de sentimente contradictorii: bucurie, mândrie, tristețea că mie nu mi se  vor întâmpla asemenea chestii formidabile în viață. Viorel se angajase în echipa tehnică a Teatrului Național! Doamne, vede actori, regizori în carne și oase, vorbește cu ei, poate chiar  și-i face prieteni! Viorel pleacă în Egipt! O să simtă sub tălpi nisipul piramidelor, o să înlemnească de uimire în fața Sfinxului!

Cristi a devenit rapid tată pentru a doua oară, nu și-a îmblânzit firea sa pătimașă, din când în când era eroul unei bătăi mitice de cartier, prima mare iubire a ars cu flacără incandescentă, cenușa sa a înnegurat apoi ceva din vitalitatea vărului meu. Și-a crescut frumos copii, parcă sunt frați și, din nou ne-a uimit hotărând să fie iar primul, primul dintr-ai noștri care a ales să plece. Știu că nu i-a fost ușor, nici acum nu îi este. Dar a avut din nou puterea să decidă  și să își asume alegerea sa. „De ce nu vinzi, Cristi, apartamentul?” l-am întrebat odată. „Pentru că acel apartament sunt EU!”. Mai era ceva de spus? Acest răspuns era limpede pentru toate peticele de identitate ambiguă a oricărui om dezrădăcinat ce pendulează între două lumi.

Timpul scurs ne-a apropiat mai mult, am început să ne vedem la aniversări, înaintea Sărbătorilor de iarnă, dar și la înmormântări și parastase. Ne-am trezit brusc adulții familiei, precum susură versurile unei melodii folk„Ne trezim într-o zi/noi cu proprii copii/ce aproape de noi e lumina!” Da, s-a cam dus zburdalnica noastră tinerețe! Recunoaștem sau nu, suntem în plină criză a vârstei de mijloc, experimentând pe propria persoană etapele lui Erikson, stadialitatea lui Peck și toate„relele”maturității. La București, Ploiești sau Modena, adulții maturi ce suntem tatonăm noi forme de adaptare, ne schimbăm orientarea de la exterior spre interiorul de care uneori am uitat. Ne confruntăm cu  independenţa copiilor noștri. Cristi este deja un bunic chic, Viorel trăiește și el „sindromul cuibului părăsit”.

Rămânem  noi cu noi înșine. Rămânem, de încercăm și voim, noi între noi. Am început să alergăm pentru amintiri comune, chiar dacă alergarea îmbracă diverse forme. Comentarii de noapte cu Viorel despre filme și despre certitudinea talentului lui Luca, câte o vizită la Tanti de la gară, singura rădăcină supraviețuitoare pe care o mai avem, colindele noastre cântate cu drag înainte de Crăciun și lacrimile durului Cristi când le aude, o superbă zi italiană în Modena stropită cu bere rece și un cafe ristretto, garnisită cu savuroasele istorisirile ale lui Cristi despre bătăi hiperbolizitate, faptele concrete de generozitate ale lui Viorel către alții, zecile de poze schimbate între noi pe rețele de socializare, gânduri și planuri despre și pentru copii noștri frumoși la chip și minte.

Ceva indestructibil ne leagă, acum mai mult ca niciodată. Îmi place să spun că nu frica de îmbătrânire și singurătate, ci mai degrabă regretul  unui timp pierdut. Cu voi la braț aș porni în căutarea lui. Pentru că la capăt de drum ne-am întâlni fiecare dintre noi cu cea mai bună variantă a sa.

La mulți ani, fabuloșii mei veri !