De-al nostru, de la Ploiești /CORNELIU DINU
Corneliu Dinu mirosea a Fahrenheit și a petrol. Cei care știam să cotrobăim în cotloanele minții sale întortocheate știam că mirosul de petrol este mai persistent. Se născuse și crescuse la periferia Ploieștiului, lângă Astra, cu mirosul său în nări. Vorbea despre ,,prima picătură de țiței” descoperită în lume, aici, în Prahova, și celor interesați, și celor neinteresați. Era mândru că este ploieștean. Iubea orașul acesta murdar și pestriț cu toate relele lui. Iubea piața în zile de toamnă, când culoarea legumelor și fructelor de sezon strâne pe tarabele lungi îi bucura privirea mai mult decât orice expoziție abstractă. Se lansa în discuții cu vânzătorii ambulanți care îl cunoșteau și îl strigau ,,Domn profesor” și deseori îi vindeau marfa la suprapreț, dar ce mai conta când era vorba de taifas în arome de mere proaspete. Iubea Liceul ,,Mihai Viteazu” și povestea tuturor despre colegii străluciți pe care i-a avut și despre profesorii săi. Când se întorcea de la București inhala aerul poluat, întorcea capul spre UPG.ul unde predase un timp și unde avusese mulți prieteni, se gândea că destul de aproape este Eternitatea părinților și bunicilor lui și se simțea acasă. Nu mergea pe stadion, dar își împărțea dragostea de microbist între Dinamo și Petrolul și una din poveștile lui repetitive era despre copilăria sa în care, copil de mingi fiind, l-a cunoscut pe Mircea Dridea pe vremea de aur a Petrolului. Reperele afective din Ploiești erau multe. Casa de pe Industriilor care nu îi mai aparținea, nucul din Maiorescu, pisicile și prietenii de pe Cantacuzino, biblioteca unde a ținut zeci de discursuri, biroul de pe Republicii, Muzeul Petrolului, cafenelele la care stătea la taifas cu prietenii săi.
A avut șansa să plece din țară imediat după 90 și să își consolideze prestigiul profesional la ENI, Milano. Nu a rămas. Nu și-a dorit decât să izbândească, să arate că e bun în ceea ce face. Dar biroul de la IPIP cu foștii săi colegi, cu planșetele și riglele de calcul cu care proiectau faclele de la Brazi a rămas pe veci în inima inginerului matur care învățase italiana la un nivel cât să nu se deosebească de ocidentalii săi colegi.
În ultima sa vizită în Italia, Corneliu Dinu și-a dorit să revadă nu Roma, unde fusese cinci ani într-o misiune diploatică, ci Parcul Industrial ENI. Clădirea unde a lucrat cu însemnele ei, hotelul unde a locuit, panourile cu Enrico Matei despre care a scris atâtea articole erau parte din viața sa, o viață intensă, zbuciumată, plină, divizată între două lumi.
Am citit ieri un comunicat pompos dat de o instituție din Italia pe care Corneliu Dinu a fondat-o la finalul mandatului său și în a cărei activitate își pusese mari speranțe, neștiind că va fi confiscată politic și că el nu va mai avea loc. Era incomod, era vocal, ,,se simțea” de la distanță, umplea spațiul în care se afla, anihilând pe cei din jur fără să își dorească asta. Normal că a creat invidii, normal că a fost îndepărtat treptat din viața politică a orașului confiscată pe vecie de câțiva abonați la funcții și privilegii.
A fost mai bine așa. Pentru că, după ieșirea la pensie, Corneliu Dinu și-a construit lumea pe axa prieteniei. Când alții se mumifiază în case în fața televizorului într-un mizantropism greu de înțeles, când alții alergă doar după bani și poziții înalte într-un ridicol demn de milă și silă, el a ales să continue să descopere lumea și pe el însuși. Cu Mircea Hendrich și grupul său de prieteni a văzut zeci de spectacole de teatru, la finalul cărora, în discuții furtunoase în mașină, concluzia era una, ,,O fi bun Shakespeare. O fi bun Ibsen. Tot Caragiale al nostru este cel mai mare”. Prefera Mozart și Beethoven, dar l-a descoperit pe Rachamaninov la Filarmonică și a realizat că până și Wagner se poate asculta. A călătorit în orașe europene, altele decât cele italiene, plecând mereu înciudat de diferențele insurmontabile care vor separa pe veci România de Europa occidentală. A dus zeci de copii din sate uitate de lume la teatru, la muzee, a intrat în case sărăcăcioase cu cadouri de Crăciun și Paști, realizând că viața reală, bucuria de a trăi și a comunica se pot întinde și dincolo de o adresă oficială.
Mă uit în pozele cu ultimul său grup de prieteni adevărați, jurnaliștii și epigramiștii din Ploiești mă gândesc câți sunt dincolo, câți au rămas aici. Corneliu Dinu a făcut parte din această familie selectă. Gelu Ionescu, boemul redactor de revistă culturală, le-a dat șansa să scrie și să publice. Dincolo nu e singur. Sigur se tachinează cu Nae Stanciu, Poetul. Sigur ascultă aventurile siciliene ale lui Nelu Stan. Sigur Julien le cântă la pian. Aici, îi rămâne dlui Tudorache, dlui Lazăr, lui Adrian, sarcina de a se reuni la ora 11 trecute fix în jurul unui ceai, dar mai ales în jurul cuvintelor. Sunt singurele care durează mai mult decât noi. Nu banii, nu casele, nu răutățile. Cuvintele ne ajută să fim mereu doar cu acei oameni cu care merităm să fim.
Ce se mai poate spune acum când Corneliu Dinu nu mai e aici? Că iubea Beatlesii, rebusul, ginul tonic, pisicile, epigrama, marea, diminețile, cafeaua, fotbalul, vinul rece, cămășile colorate, râsul, lumina, pe noi toți din jurul său.
0 comentarii