O DOAMNĂ

Publicat de Alina Maer pe septembrie 8, 2025septembrie 8, 2025

Apune o lume odată cu plecarea fiecărui om tributar unui timp  al eleganței morale și al valorilor trainice,  o lume în care iubirea și loialitatea erau cultivate zi de zi, în tăcere, dar cu o putere de neclintit. Apune o lume odată cu trecerea dincolo a celor capabili să își transforme viața cotidiană într-o demonstrație neostentativă, dar vizibilă, de bucurie, demnitate și respect.

Plecarea celei pe care o toți din jur o numeau simplu, Miki,  soția lui Mircea Dridea, o mare doamnă care i-a fost alături mai bine de șase decenii sportivului emblemă a orașului nostru, poate trece neobservată într-o lume adesea obsedată de imagine și spectacol zgomotos.

Am auzit de numele Miki Dridea cu vreo 13 ani în urmă la petrecerea Andei Ghidu. În discursul său, sărbătorita vorbea despre familia Dridea ca despre o doua pereche de părinți. Am tras cu ochiul spre ei și am admirat-o pe doamnă dansând îndrăcit pe ritmuri de rock cu ginerele său, întrebându-mă în gând dacă eu voi fi vreodată o soacră așa cool.Culmea, eram vecină de deasupra a Danei, adică a fiicei celei mari a familiei Dridea, dar, mutată de curând, cu un program de muncă zi-lumină, nu prea îmi cunoșteam vecinii. Cu timpul, mi-am umanizat comportamentul și Dana a devenit partenera mea de teatru și concerte, uneori de cafea. Așa că, Miki s-a transformat pentru mine în ,,mama Danei”, o mamă despre care auzeam că are mulți fini și prieteni, căreia îi place să călătorească, că e mereu în ton cu moda. Am ieșit în trei la Operă. Țin minte gestul provocator, în același timp febril și languros, cu care își aprindea țigara după fiecare act. Parcă era Tosca și am avut o discuție scurtă despre iubiri unice și pasiune în iubire. Avea glasul și privirea cuiva care a avut norocul să trăiască așa ceva, nu să mimeze cum o fac cei mai mulți dintre noi. Am întâlnit-o la nunta lui Basti. Arăta impecabil, aristocratic, se simțea în haine, în înfățișare, dar mai ales în atitudine, clasa. Miki Dridea era o femeie de rasă.

Apoi a venit boala și drumurile spre teatru cu Dana erau o ocazie să facem radiografia evoluției bolii, să schimbăm impresii despre doctori și tratamente. Ce înțelegeam printre altele din aceste discuții era și faptul că mulți prieteni, prieteni mai tineri, îi erau aproape, o ajutau concret, îi ridicau moralul. Mircea și Miki Dridea nu îmbătrâneau singuri, nu treceau singuri cumplita încercare a bolii. Apoi lucrurile s-au complicat și orice luptă ar fi dat Alina și Dana, era una sortită înfrângerii. Și dacă nici ele nu au luptat, cu grijă, cu iubire, cu luciditate.

Nu m-am îmbrăcat în negru la biserică, simțeam că aduc un afront vieții ei în culori. Poza de pe sicriu o arăta pe Miki Dridea zâmbind, îmbrăcată în albastru. M-am gândit că a reușit să păstreze de-a lungul vieții șarmul, aroganța boemă, răsfățul calin, feminitatea siguranța, starea de la dolce vita pe care le emana în poza de nuntă. O femeie care și-a respectat trupul, mintea, sufletul. O femeie care nu a irosit timp în răutățile vieții, fiind deasupra lor.

Cine va spune azi, 8 septembrie, chiar de ziua ei, că Miki Dridea a plecat definitiv, greșește. A rămas în exuberanța Alinei, în eleganța Danei, în bunul lor simț și în educația lor, amestec de responsabilitate, discreție, omenie. A rămas în seriozitatea și verticalitatea nepoților ei pe care a știut să îi țină uniți indiferent de continentul pe care se aflau. A rămas în mintea prietenilor pe care îi coagula cu energie și spirit ludic. A rămas în tot ceea ce este omul Mircea Dridea.

A rămas. Continui să cred că rămânem prin ceea ce risipim din corola de minuni a lumii în ceilalți. Doar cei mărunți, opaci, seci pleacă.  Miki Dridea A RĂMAS.