„Asta voiați să auziți?”ne întreabă personajele din „O HAITĂ DE SFINȚI”, piesă jucată în avanpremieră, duminică seară la Teatrul Nottara. Nu, nu voiam! Nu voiam să auzim că lumea a dat în clocot, nici cât de imperfecți, cinici, cruzi putem fi. Nu voiam să auzim cât de fragilă este granița ce desparte culpabilul de nonculpabil. Nu voiam să auzim că dragostea ucide pe tine sau pe alții, parte din tine, nici că poți trăi mai departe chiar atunci când TU ești aruncat chiar de către tine într-un abis unde nu vei primi niciodată propria iertare.
După ce el însuși a interpretat rolul tînărului în legendara montare BASH regizată de Vlad Massaci la Teatrul ACT, Vlad Zamfirescu revine la La Teatrul Nottara în calitate de regizor și pune în scenă controversatul text al lui Neil La Bute( unul dintre cei mai jucați, înjurați, îndrăgiți, controversaţi dramaturgi, scenarişti şi regizori de teatru şi film din Statele Unite ), o trilogie contemporană cu secvențele „Iphigenia In 0rem”, „O haită de sfinți”, „Medeea Redux”, toate cuprinzând trimiteri la miturile Greciei antice și la opera lui Euripide.
Un tată tânăr, bine situat profesional, îşi ucide fiica de numai câteva luni doar fiindcă un coleg îi face o farsă prin care îl informează că figurează pe lista de concedieri. Un cuplu face o călătorie într-un weekend oarecare, călătorie în cursul căreia tânărul ucide un necunoscut numai fiindcă acesta e homosexual. O tânără mamă, în adolescență abuzată sexual de un profesor,a născut un copil pe care vreme de 14 ani l-a crescut singură, ca apoi să îl ucidă. Sunt personaje reale, asemănătoare cu noi, ale unei clase de mijloc, destul de tipice societăților urbane din lumea occidentală.
Contemporneitatea nu exclude sămânța omului primitiv ce ucidea din instinct și nu simţea nici un fel de remuşcare la moartea altcuiva. Educația, evoluția societății, cutumele morale se pot lupta cu inconştientul omului așa zis civillizat? Freud, spunea că pulsiunea de moarte conduce individul spre moarte din interior şi numai în combinaţie cu pulsiunea de viaţă ea poate fi deviată spre exterior, fie sub formă de agresivitate, pulsiune de distrugere, pulsiune de dominaţie sau sexuală, voinţă de putere. Textele lui LaBute sunt un material ofertant pentru orice studiu psihanalitic: pulsiunea de moarte, sentimentul nevrotic de vinovăție, nevoia de pedeapsă, invidia primitivă, poziția depresivă, clivajul, tulburări narcisice, problema agresivității, perversiunile, frica de eșec. Toate însumând un tablou sumbru al realității, o tăietură în carne fără anestezie, un joc al alegerii conștiente și premeditate cu destinul permanent la pândă.
„Nu e uşor să joci LaBute”, spunea Vlad Zamfirescu. Subiecte tabu, decor și scenografie aride pot fi captivante pentru public doar prin forța și măiestria interpretării. De fapt nu ai impresia că stai în fața unei scene de teatru, ci că ești un om care ascultă alți oameni, devenind captiv în destăinuirile acestora. Cu greu te abții să nu le răspunzi. Nu pentru a-i moraliza sau trage la răspundere, ci pentru simplu fapt că ei au nevoie de prezența ta, iar tu, un pic, semeni cu fiecare dintre ei și te îngrozești în sinele tău că sunt momente când ești cu ei în aceeși barcă.
.Am asistat la un spectacol cu interpretări performante, îndeosebi la Șerban Gomoi și Cerasela Iosifescu, alături de mai tinerii Rareș Andrici și Diana Roman.
Șerban Gomoi realizează un adevărat one- man show în rolul tatălui care își ucide fiica. Un bărbat tânăr stând pe scaun, neclintit, în holul unui hotel simte nevoia spovedaniei totale în fața unui necunoscut . Monologul în fața interlocutorului său invizibil se transformă într-un dialog fără cuvinte cu fiecare spectator, întrucât, orice loc ai ocupa, ai impresia că tu ești receptorul poveștii. Privirea pătrunzătoare, când semeață, când rătăcită sau chiar umilă adâncește forța destăinuirii. Gesturile sunt reținute, mâinile trădează un zbucium permanent, vocea este monotonă, fără ridicări de ton, interogațiile se revarsă, dar nu așteaptă răspuns, așa cum faptele nu așteaptă nici pedeapsa, nici mântuirea. Alături de pesonajele interpretate în „MOLIÈRE / ERÉILOM” regia: Roman Ilin Feodori și de cel din„Cum vă place”- regia: Alexandru Mâzgăreanu (Jacques Melancolicul), antieroul lui La Bute îl așază definitiv pe Șerban Gomoi în loja marilor actori.
Pe Cerasela Iosifescu am descoperit-o destul de târziu, tot la Nottara, in piesa„Metoda” unde interpreta tipul corporatistei de gheață și capabilă de orice joc straniu pentru profitul Companiei sale. Dar cât de mult talent, câtă forță încape în ființa sa mignonă m-am convins văzând-o în Lora („Obsesii, regia: Yannis Paraskevopoulos) și Rosemary Muldoon („ La doi pași de Mullingar ”, regia: Cristi Juncu).
Pentru o actriță care a jucat Medeea de Euripide, rolul femeii capabile de crimă este un teren deja desțelenit. În fața publicului o femeie tânără, simplă, cu un costum ce poate fi salopeta de detenție sau o uniformă banală a unui lucrător oarecare face un slalom printre amintiri cu o naturalețe și o sinceritate dezarmante. Asistăm la confesiunea ei, la frământări, la remușcările bine disimulate, ne simțim vinovați că îi percepem auditiv, vizual, aproape tactil amintirile. Trei momente sunt copleșitoare în povestea ei: cel în care ne mărturisește că un bărbat rostind cuvintele de iubire potrivite poate face o fată de 13 ani să îl aștepte o viață, scena sărutului și momentul in care își dă seama că bărbatul a părăsit-o, dându-și demisia din locul unde s-au cunoscut. Femeia nu dramatizează, nu este patetică, suferința curge în valuri egale, , râde și plânge într-o gamă de expresii faciale expresive , are gesturi nervoase( ce frumos duce mâna încercând să își amintească acel cuvânt grecesc ce definește viața ei!). Jocul profund uman și povestea Ceraselei Iosifescu m-au aruncat într-„Un veac de singurătate” unde o mamă incapabila de a-și iubi copilul aude “plânsul in pântece”, neputând separa bucuria maternității de angoasele nașterii sale.
În rolul John, Rareș Andrici(cu care sunt obișnuită în roluri de vulnerabil -„Dureri fantomă”, „Triburi”),nu convinge în scenele ce rememorează violența uciderii homosexualului în parc, dar își ia revanșa în acelea în care, subtil și șovăitor își dezvăluie inconștient homosexualitatea sa reprimată. Descrierea înmânării inelului de logodnă are accente de comedy noir, umorul negru al personajului devine slinos și greu de suportat.
Diana Roman este experimentată în roluri de tânără superficială( mă gândesc la eroinele sale din, „Un pic prea intim”, „Praf de stele”, „ Când timpul stă pe loc”, „Jake și femeile lui”) indiferentă la realitatatea vieții cât timp lumea ei de carton cu haine scumpe, petreceri și relații superficiale stă în picioare. Diana completează povestea lui John dintr-o altă perspectivă, de fapt este vorba de o altă poveste, John din povestea fetei nu este John din propria poveste. Să fie Sue unicul personaj pozitiv ? Nu, pentru că superficialitatea și ipocrizia pot ascunde monștri, așa cum o minusculă picătură de sânge poate excita nu doar simțurile, ci și rațiunea.
„Eu mă gândesc că dacă scriu un text bun, cu siguranţă oamenii vor veni să-l vadă. În cea mai bună versiune a lui, teatrul te învaţă despre lume fără să să-ți dai seama. Se furişează acolo un anumit sens al lucrurilor. Şi te inspiră.”. Sunt cuvintele dramaturgului referitor la piesele sale. După ce vezi una din ele cauți în dicționar ce înseamnă „ATAXÍE”, încerci să îi analizezi cuvântului substratul filozofic și începi să te rogi să nu o trăiești. Pentru că odată stârnită, nu ai cum să știi ce margini din fiecare va zdrențui și prin ce rană va irumpe puroiul din noi. „Noi știm ce suntem, dar nu știm ce am putea fi.”. Cine rostea aceste cuvinte? Un sfânt? Un demon?
„O haită de sfinţi„
de Neil LaBute
Teatrul Nottara
Regia :Vlad Zamfirescu
Scenografia: Ștefan Caragiu
Distribuție:Şerban Gomoi, Dan Bordeianu / Rareş Andrici, Laura Vasiliu / Diana Roman, Cerasela Iosifescu / Luminiţa Erga