O oră, doar o oră! O oră ce tulbură, frământă, incită, mișcă, topește, rănește. O oră ce coase pânza nimfei din nebunie, suferință, extaz, revoltă, iubire. O oră în care scena de teatru devine ramă, filă de carte, pagină de jurnal, izvor de vers. O oră despre un singur om (Vaslav Nijinski), cu un singur om (Filip Ristovski).
În Colecția YORICK a Editurii Nemira a fost publicat în traducerea Ralucăi Rădulescu Jurnalul necenzurat al celui mai mare dansator din toate timpurile: Vaslav Nijinski, jurnal ce cuprinde însemnările sale din iarna 1918–1919, când nebunia se instalează odată cu frica teribilă de a nu mai putea dansa, de a pierde iubirea frenetică a publicului. În fugarele episoade biografice se rememorează principalele întâmplări din viața lui Nijinski: copilăria săracă, primele ore de dans, întâlnirea cu Serghei Diaghilev, căsătoria, gelozia impresarului, primele căderi nervoase. Jurnalul a fost scris în cele șase săptămâni petrecute la sanatoriul din Elveția, înainte ca diagnosticul să fie implacabil: nebunia definitivă.
Cu această teribilă frică începe one-man show-ul de la Teatrul Nottara. Nijinski se teme că publicul său nu îl va mai iubi. Vrea să îi ceară iertare, să îi explice, să se spovedească în fața lui. Simte că publicul îl va trăda, așa cum știe că este deja trădat de soția sa, de prieteni, chiar și de doctorul care îl îngrijeste. Cu o privire tulbure, cu ochi sticloși, cu gesturi precipitate, actorul Filip Ristovski devine întruchiparea paranoicului suspicios, întotdeauna alert și îngrijorat că cineva îl poate trăda, complotând pe la spate, având motive de anihilare și reducere la tăcere. Cum trupul dă rateuri, cum mișcările nu mai ascultă de glasul geniului, salvarea vine din cuvinte. Cuvintele dansează în felul lor o horă stranie în care se prind sentimentul de insecuritate, gelozia, lipsa de încredere, fantasmele. Dansând haotic sau scriind la fel, distorsionarea propriei sale realități interioare și a ceea ce îl înconjoară este inevitabilă.
„Eu mă tem pentru oameni, căci eu cred că ei mă vor ucide. Eu îi iubesc pe oameni dacă ei mă vor ucide, căci ei sunt creaţia lui Dumnezeu. Doctorul Frenkel a întrebat lucruri neraţionale căci vrea să îmi studieze creierul. Eu vreau să îi studiez lui raţiunea. El nu îmi poate studia mie creierul, căci nu l-a văzut“.
Idei recurente și obsesive bântuie dansul tragic și schimonosit al aceluia ce A FOST Marele Nijinski. Gândirea pierde contactul cu realitatea, pentru că realitatea înseamnă eșec, despărțire, durere. O realitate în care dansul și adulația publicului nu mai încap devine doar locul suferințelor delirante, mecanismele de coping eșuează, unde nici fantezia nu poate recrea lumea dorită.
Cine este Nijinski? Răspunsul vine din confesiuni:„Eu sunt Nijinski. Eu sunt un om simplu. Eu am obiceiuri mizerabile, dar vreau să le îndrept. Eu vreauca oamenii să îmi arate unde greșesc, căci vreau să-și facă griji pentru mine. Eu vreau o grijă din dragoste, nu din răutate. Eu nu vreau favoruri. Eu nu sunt iertare. Eu sunt iubire. Eu vreau să vorbesc despre iubire. Eu voi vorbi despre iubire.“
Și vorbele despr iubire se scriu cu corpul rebel, cu mișcări ritualice dintr-o preistorie a umanității, cu solemnitatea Începutului. Coregrafa Mălina Andrei, nefiind la prima colaborare cu Filip reușește să ne facă a înțelege rolul de trezire pe care l-a avut Nijinski în lumea coregrafică conservatoare a Baletului Rus, motivele pentru care a fost adulat și hulit în același timp, unde a început mitul și faptul că el continuă să crească și să intrige.
L-am văzut pe Filip Ristovski în multe din producțiile de la Nottara(Cerșetorul – MOLIÈRE / EREILOM, regia: Roman Feodori,Stavrică – Asta-i ciudat! de Eugen Rotaru, regia: Diana Lupescu, Laertes – Hamlet în sos picant de Aldo Nicolaj, regia: Alexandru Jitea, Cocoșul (și asistență regie) – Provocări inocente de Maria Lado, regia: Ljupčo Gyorgievski, Carlo Spinelli – Tango, monsieur? de Aldo Lo Castro, regia: Anca Maria Colțan).Până la Nijinski, pentru mine, era un actor, un simplu actor. Nijinski i-a pus aripi, nu aripa cârjă, ci aripa zbor. Pentru că în acest spectacol devine întruchiparea idealului spus de Eugenio Barba :„Când vom citi cuvântul teatru va trebui să înţelegem teatru şi dans”. Fără teatralitate, incredibil de talentat în scenele de dans (mișcări unghiulare, geometrice ale brațelor și mâinilor, atitudini senzuale, sărituri ), sensibil și răvășitor de trist în confesiuni, tragic în Aria Paiaței, Filip este îndeajuns spectacolului. Nu mai este loc de nimeni. El și eșarfa sa albă care devine pe rând pat nupțial, aripă, ștreang, lințoliu, pavăză.
După o oră de zbucium, Nijinski vrea să se odihnească, nu se pregătește să moară, ci să intre în nemurirea gândului nostru ca un „Dumnezeu bun”.
NIJINSKI
de Ema Nicola
Regia și coregrafia: Mălina Andrei
Scenariu: Ema Nicola
Muzica: Jonathan Alexandru
Cu: Filip Ristovski